sâmbătă, 19 mai 2012


Mihai CONŢIU

Preţul „eternităţii” unui creator

Care-i juriul care stabileşte „cine-i cu stea în frunte”?

Am urmărit, într-una din seri, la emisiunea „Fabrika” a Nataliei Morari de la „Publika Tv”, o dezbatere extrem de interesantă. Mi s-a părut chiar controversat de interesantă din perspectivele pe care le veţi înţelege pe mai departe. Într-o „normalitate intelectuală” specifică oricărei culturi naţionale care se respectă, invitaţii unei emisiuni ca cea despre care vorbesc ar face şi ei parte din aceeaşi „normalitate intelectuală”. Fireşte că nu vreau să-i ofensez, ci constat, la fel cum fac şi ei în raport cu realitatea pe care şi-o percep după propriile putinţe. Motivul iniţierii acestei dezbateri televizate l-a constituit marea dispariţie a Mariei Bieşu dintre noi, care beneficia de doar 1800 de lei pensie, şi, în general, condiţia creatorului şi grija pe care trebuie să o aibă statul pentru marile valori. Regretata mare artistă Maria Bieşu, spre deosebire de o cohortă întreagă de creatori, a avut un talent absolut uriaş. Talentul ei absolut special a fost apreciat de către cele mai rafinate jurii internaţionale. Bieşu a oferit o creaţie interpretativă receptabilă în întreaga lume, nu o poezie sau o bucată de proză intraductibilă sau cu valoare îndoielnică şi de unică utilitate pentru un grup restrîns.



Reminiscenţe comuniste



Chestiunile puse în discuţie, care, în general, sînt un fel de obsesie a intelectualităţii de aici, au fost şi sînt viciate, iar asta în fond, de lipsa de obiectivitate, onestitate şi „evaluare intelectuală” autentică. Fără s-o dorească deloc, scriitorii şi ceilalţi creatori moldoveni, prin pretenţiile pe care le au faţă de stat, sînt nostalgici după privilegiile nemaipomenite pe care le aveau puse la dispoziţie de către fosta URSS. Ce altceva înseamnă juisarea de după obţinerea unor titluri, inutile în opinia mea, de „artist emerit”, maestru în artă”, „artist al poporului” etc. Cunosc astfel de „profesionişti” care nu cunosc nici regulile gramaticale elementare şi au un vocabular atît de sărăcăcios şi defectuos încît îţi vine să urli, dar ei se numesc „creatori”!

Foarte mulţi prozatori, poeţi, pictori, actori sau muzicieni de-a dreptul geniali au sfîrşit în sărăcie cruntă, iar exemple există cu duiumul peste tot. Este sau a fost alegerea ori destinul fiecăruia dintre ei. Creaţia, plastică, actoricească sau poetică, de exemplu, este un act voluntar, la fel cum de voluntară este dorinţa celui care vrea să devină bucătar-şef. Nu statul este cel care te obligă să-ţi alegi acest destin, motiv pentru care este scutit din start de responsabilităţi de genul celora invocate de moldoveni. Aici avem de-a face cu un destin liber asumat faţă de care nu trebuie să manifestăm neputinţe fiziologice „din cauza statului”.

În clipa în care ceri asistenţă de la un Guvern, de la stat, atunci, creator fiind, trebuie să slujeşti şi intereselor naţionale ale statului în anumite dimensiuni ale artei tale, adică, pe alocuri, eşti nevoit să-ţi asumi şi rolul de propagandist oficial. Ce este dulcele şi vicleanul Sandu Grecu? Un satir al statului. Cît de „artist” este cel care cere ajutor de la o autoritate statală? Nu-i aşa că prin aceasta îşi amanetează automat conştiinţa şi libertatea de creaţie? Dacă statul te ajută, atunci îl mai poţi critica atunci cînd se poartă abuziv cu proprii cetăţeni? Foarte mulţi creatori geniali ai omenirii, de-a lungul mileniilor, pentru a-şi desăvîrşi operele, au fost supuşi credincioşi ai regilor, împăraţilor, preşedinţilor şi dictatorilor popoarelor lor. Cu toate acestea, operele lor „au fugit de sub supravegherea dictaturii”.



Aristocraţie şi boemă”



„Arta cere sacrificii”, iar cel care a rostit prima dată această propoziţie s-a gîndit la fireasca rupere a creatorului de îmbuibarea cotidiană atunci cînd chiar nu şi-o permite. Din perspective genetice incontrolabile, inexplicabile, „vocaţia de creator” se naşte şi în familiile nevoiaşe, dar şi în „zidurile unor castele”. Condiţiile în care s-a născut fiecare din ei îşi pun şi amprentă asupra operei oricăruia. Una este personalitatea şi creaţia „bietului” Dostoievski, alta este cea a contelui Tolstoi. Una este să creezi în „lenea boierească” pasională a lui Vasile Alecsandri sau Duiliu Zamfirescu, alta este să-ţi creezi opera în lipsuri şi frustrări ca Eminescu, deşi nu provenea dintr-o familie amărîtă. Astfel, marea creaţie este apanajul tuturor, indiferent de condiţia lor socială. Sînt creatori aristocraţi şi creatori boemi. Fireşte că şi aceştia se disipează între ei. O parte dintre aristocraţi renunţă la totul pentru „boemă”, cum şi o parte din „boemă” devine aristocrată. Cum există o vocaţie a „boemei”, a degradării fizice şi fiziologice chiar în rîndul unor creatori, la fel există şi o dependenţă de civilizaţie şi confort în cazul altora. Printre altele, în afară de Edgar Allan Poe, Baudelaire etc., vă amintesc că marele Mircea Eliade a murit mai sărac decît mulţi alţi scriitori moldoveni. Nu vă mai obosesc cu exemple deoarece sînt multe. 



Antumitate şi postumitate   



Valoarea unui creator nu-i este certificată la modul cel mai autentic de către antumitate, contemporaneitate, ci de către postumitate. Contemporanii, mai ales în R. Moldova, devin concesivi cu cei mai futili creatori. Aici, în acest colţ de lume cu oameni obsedaţi de istorii, eternitate şi, mai ales, glorie antumă, nu putem vorbi de simţul măsurii şi de o critică de artă obiectivă măcar în parametri elementari. Absolut toţi creatorii din R. Moldova manifestă o nerăbdare febrilă de a intra cu orice preţ într-o istorie de care nu sînt nici ei siguri, dar intuiesc faptul că „acum este momentul”. Fiecare, mai tînăr, îi preamăreşte „genialitatea” celui mai vîrstnic cu dorinţa secretă şi efemeră că şi lui i se va întîmpla la fel.

Preocupaţi fiind să rescrie „istorii”, artiştii moldoveni nu iau în seamă Lecţiile Istoriei. Crezînd că-i la modă, au devenit demolatori ai statuilor care nu le convin, uitînd că şi propriile lor statui pe care şi le ridică, în viaţă fiind, pot deveni material feros sau de piatră bun pentru alte utilităţi viitoare.

O ţară îşi îmbogăţeşte cu adevărat patrimoniul cultural doar cu posteritatea bine filtrată şi confirmată de generaţii a unui creator. În logica unor artişti moldoveni, iar aici îmi amintesc despre replicile a doi invitaţi din emisiunea mai sus pomenită, este vorba de Emilian Galaicu Păun şi Sandu Grecu, Olanda este o ţară abuzivă deoarece şi-l asumă după ce „l-a lăsat” să moară în mizerie pe unul dintre cei mai mari pictori ai omenirii, pe Vincent van Gogh, care n-a cîştigat în întreaga lui viaţă nici măcar cît valorează acum doar unul dintre tablourile sale.

Valoarea autentică, să-i zicem genială, a unui creator nu poate fi calificată ca fiind nemuritoare de către contemporanii acestuia întrucît, deocamdată, aceasta nu poate fi categorisită altfel decît ca fiind o modă, un curent sau o mişcare. „Renaşterea”, de exemplu, nu a fost evaluată şi fixată în istorie de către renascentişti, autorii acesteia.



„Sîntem şi noi viitoare genii, aşa că aveţi grijă de noi!”



Cam aşa părea că spune gingaşul şi respectatul de mine scriitor Emilian Galaicu Păun. Acesta, în emisiunea despre care vorbeam la început, după ce regizorul Sandu Grecu, pe care, de asemenea, îl respect, „i-a ridicat mingea la fileu” lăudîndu-l, a pledat pentru privilegiile de care trebuie să se bucure generaţia sa din partea statului. Adică, acum, ei muncesc mult (este foarte adevărat!), se afirmă pe plan internaţional, iar statul s-ar putea să aibă tupeul să şi-i asume în patrimoniul cultural naţional fără să investească în ei, aşa că trebuie el, statul, să aibă mai multă grijă de valorile naţionale. Spre a fi mai ilustrativ, Emilian a spus că a venit la emisiune cu maxi-taxi, plătind trei lei, şi se va întoarce acasă la fel. Moment destul de penibil pentru acest om pe care, sincer, îl respect. A emis totuşi o contradicţie: Vorbind despre faima pe care generaţia sa o poate aduce statului, a mai afirmat că ediţiile cărţilor sale se vînd. Dacă se vînd, înseamnă că are drepturi de autor, dar nici nu cred, pe de altă parte, că editura respectabilă pentru care lucrează îl plăteşte cu nasturi.

Fără s-o dorească, sînt sigur că Emilian, în subconştient, are şi ne-a demonstrat o legitimă furie faţă de „bătrînii dinozauri” ai literaturii de aici care „benchetuiesc” în cea mai falsă „genialitate” locală, dar îmbelşugată. Crezînd că i se pare legitim ca statul să acorde un fel de sinecuri unor scriitori, Emilian nici nu-şi imaginează că acestea ar fi aranjate să ajungă la aceiaşi dinozauri literari. Fără s-o dorească, cere de la stat exact ceea ce au cerut de peste două decenii cei care au fost deprinşi cu fostul „confort creativ” oferit de către sovietici „bătrînilor interpreţi”.



Este arta o marfă? Harry Potter şi moldovenii



Sigur că este, căci aşa este în tot Occidentul civilizat! Atunci ea trebuie vîndută! Pentru a o vinde, este nevoie de cumpărători! Dacă nu sînt cumpărători, atunci aceştia trebuie să fie inventaţi sau deprinşi cu calitatea unui astfel de produs. Sprijinul din partea statului pe care îl cer creatorii moldoveni ascunde un secret şi un paradox care te năuceşte! Ei, declarativ, se declară adepţii economiei de piaţă, dar, pentru că nu-şi pot vinde, de exemplu, cărţile unui public cititor înfometat de lectură, vor ca statul să le achiziţioneze pentru biblioteci sau chiar instituţii. Există aici deprinderea unei „obligativităţi” a cumpărării spre lecturare condiţionată a unor cărţi, iar în cazul de faţă îmi amintesc de un mediocru roman al poetului şi ziaristului Nicolae Dabija. Imaginaţi-vă că scriitoarea britanică J.K. Rowling s-ar plînge că Regatul Unit nu-i respectă pe scriitori, nu le creează condiţii şi Guvernul britanic nu o sprijină măcar în iniţiativa ca bibliotecile să-i achiziţioneze seria de cărţi „Harry Potter! Ce-ar fi fost să protesteze astfel cînd avea binecunoscutele volume în manuscris?

Dar ce să spun despre J.D. Salinger, autorul celebrului roman „De veghe în lanul de secară”? Nu este nici măcar „maestru în arte” al SUA, „bietul” de el, dar tot nu s-a plîns de faptul că bogatul stat american nu-şi susţine valorile!



Cine trebuie să-i ajute pe creatori?



Doar ei se pot ajuta pe sine, să înveţe să devină şi negustori ai propriilor creaţii dacă vor să fie independenţi! Pentru aceasta, însă, trebuie „să rupă inima tîrgului” cu operele lor, să convingă publicul că au idei, nu că scriu cărţi, pictează sau sculptează doar pe înţelesul propriilor lor familii. Mulţi dintre ei, vorbesc, fireşte, despre artiştii, creatorii moldoveni, au nevoie sau au deja un „protector” politic sau din sfera oamenilor de afaceri. Problema lor este că nu ştiu cum să încheie un Pact cu aceştia, iar asta la vedere. Le pot servi, prin scrisul, opera lor zona de interes, dar pot să-şi stipuleze, prin Contract, şi libertăţile creative, care, oricum, dacă sînt majore, fundamentale, depăşesc spaţiul meschin de preocupare sau înţelegere ale finanţatorului, chestie care nici nu l-ar deranja pe acesta din urmă. Neavînd astfel de finanţatori, fără să fiu pizmaş de felu-mi, îmi aduc aminte de o butadă, construită intenţionat agramat, care circula, odată, prin mediile mele bucureştene şi care sună cam aşa: „Viaţa este grea,/ Oamenii e fiare,/ Actele vorbeşte,/ Scapă cine moare!”.



Sîntem subminaţi de artişti?



Într-o ţară în care politicienii îşi creează permanent privilegii, creatorii, ca odinioară, vor privilegii egale cu cei dintîi. Atunci cum să-i mai credem, pe creatori, că ne sînt egali în suferinţă cu noi, că ne-o înţeleg deoarece ne-o împărtăşesc? Nu-i aşa că nu se deosebesc în nici un fel de „patrioţi” de genul lui Mihai Ghimpu?

În timp ce noi dăm sfaturi şi o facem pe şcoliţii la Chişinău, ţăranul moldovean îşi vede de amarul lui. De ce să nu încercăm să introducem în manuale şi astfel de biografii anonime cu adevărat eroice? Vedeţi că nu am avansat deloc? Noi îl reţinem, de exemplu, pe sclavul Spartacus, dar nu avem mărturia nici unuia dintre milioanele de sclavi care au construit piramidele egiptene, bazilicile şi toate palatele lumii! Nu-i aşa că sîntem aceiaşi exploatatori? Este mai uşor să reţinem şi să mediatizăm acţiunile sîngeroase ale piraţilor de odinioară sau ale bandiţilor contemporani decît să vorbim despre soarta acceptată ca o fatalitate de către bieţii ţărani moldoveni! Cu ce sîntem noi mai buni decît ei?  Nu sînt ei talentaţi, geniali şi sublimi în umilinţa lor cosmică? Dar cît de modeşti sînt!












luni, 20 decembrie 2010

Victor Roncea Blog
Dr. Dan BRUDAŞCU / NapocaNews


Cariera Internaţională a unei erori voite. Adevarul: cum l-a asasinat Mihail Moruzov pe Octavian Goga

Recent, un vechi şi bun prieten mi-a dat un telefon să îmi semnaleze faptul că fiului său i-a revenit, la şcoală, sarcina de a pregăti o succintă prezentare a “poetului pătimirii noastre” – Octavian Goga. Cum de mai mulţi ani, nici Academia Română, nici alte instituţii, cu atât mai puţin Ministerul Culturii, nu au făcut nimic pentru reeditarea operei poetului de la Ciucea, prietenul meu a recomandat fiului său să caute informaţii pe internet. Evident că principala sursă a fost Wikipedia, unde, în legătură cu moartea poetului român, uite ce se vehiculează: “La 5 mai 1938, în parcul Castelului de la Ciucea poetul a suferit un infarct cerebral şi a intrat în comă. În ziua de 7 mai 1938, la ora 14,15, s-a stins din viaţă la vârsta de 57 de ani. La Ciucea, prin faţa catafalcului, duminică, 8 mai, şi luni, 9 mai, a continuat pelerinajul miilor de oameni care l-au iubit şi i-au preţuit opera. Marţi, 10 mai, trenul mortuar cu rămăşiţele pământeşti ale ilustrului dispărut a pornit spre Bucureşti. Sicriul a fost aşezat, miercuri, 11 mai, în rotonda Ateneului, unde a stat până sămbătă 14 mai, când s-au desfăşurat funeraliile naţionale. Conform testamentului, nu s-au rostit cuvântări. Ulterior trupul poetului a fost înmormântat la conacul lui Goga de la Ciucea, conform dorinţei acestuia. “

Autorul informaţiei stupide şi inexacte (în ce priveşte exclusive moartea propriu zisă şi cauzele acesteia), dacă ţinem cont de notele de la subsolul acestui articol, pare a fi nimeni altul decât cunoscutul istoric literar (comunist) Ion Dodu Bălan.


Desigur, articolul consacrat pe site-ul Wikipedia poetului şi omului politic român Octavian Goga conţine şi multe alte inexactităţi, erori sau abordări de evidentă rea credinţă. Dar să revenim, pentru început, la citatul de mai sus. În primul rând ne aflăm în faţa unor nepermise inexactităţi. Pentru clarificarea acestor afirmaţii, precizăm că la data de 5 mai 1938, poetul însoţit de colaboratori apropiaţi, dar în absenţa soţiei sale, Veturia Goga, plecată să-l întâlnească pe ministrul de Externe al momentului, Nicolae Petrescu Comnen, spre a-i aduce la cunştinţă rezultatul discuţiilor avute de soţul ei cu importanţi oameni politici şi de stat de la Budapesta în legătură cu probema spinoasă a revizionismului, a plecat la Cluj . Deşi demis în mod odios din funcţia de prim ministru, la data de 10 februarie (nu 11 februarie 1938, cum eronat se afirmă în articolul din Wikipedia), de odiosul rege Carol al II-lea, acestuia îi era teamă de fostul său premier şi decisese suprimarea fizică a acestuia spre a evita eventuala revenire, pe fondul situaţiei dezastruoase, politic şi social economic, în care se afla ţara, a extremei drepte la Putere într-un viitor nu prea îndepărtat. Prin urmare, când se afla la Cluj, profitând de faptul că poetului îi plăcea berea, s-a pus la cale otrăvirea lui, la restaurantul New York, de către agenţii lui Mihail Moruzov, din însărcinarea directă a lui Carol al II-lea. Revenit la Ciucea, în aceeaşi zi de 5 mai 1938, otrava administrată poetului de agenţii lui Moruzov îşi face treptat efectul. În cursul serii de 5 mai , poetul intră în comă. Medicul din Ciucea, un oarecare dr. Perciun, nu sesizeză, însă, otrăvirea poetului. El a confundat manifestările şi cauza morţii cu o congestie (nu infarct!) cerebrală. De altfel, marele medic dr. Iuliu Haţieganu, venit, la solicitarea telefonică a Veturiei, la căpătâiul lui Goga, l-a apostrfat extrem de dur pe dr. Peciun reproşându-i că nu a sesizat otrăvirea acestuia şi nu a decis luarea, din timp, a măsurilor ce s-ar fi impus. După cum se vede, poate şi pentru a nu o speria prea tare,Veturie Goga I s-a comunicat că ar fi vorba despre o banală “tensiune arterială”.

În acelaşi articol consacrat poetului se fac o serie de erori foarte grave în ceea ce prieşte atribuirea exclusive lui a tuturor exceselor anti-semite ale momentului. Pobabil că cineva are interesul, în continuare, al punerii la zidul infamiei a poetului pătimirii noastre şi a trecererii cu vederea a politicii scelerate a lui Carol al II-lea, cea mai sinistră personalitate a istoriei moderne a României. Dacă autorul acestui text de prezentare a poetului a fi avut inspiraţia să depăşească, ca sursă de informare, textile dogmatice datorate lui I.D. Bălan şi ale altor imitatori ai acestuia, ar fi putut constata că iniţiativa adoptării majoităţii legilor anti-semite şi a întregii politici aferente i-a aparţinut lui Carol al II-lea. La acest capitol vor trebui revăzute şi analizate în consecinţă declaraţiile făcute, prin interviurile acordate unor publcaţii vest europene, de regele de ruşinoasă amintire Carol al II-lea şi de omul politic Istrate Micescu, cel impus lui Octavian Goga de rege ca ministru de Externe în guvernul prezidat de el, imediat după instaurarea acestui Cabinet.
Noi nu urmărim să îl scotem pe Octavian Goga basma curată, dar nici nu putem tolera ca, la peste 70 de ani de la moartea lui, încă să i se atribuie doar lui toate faptele şi exagerările în tratarea minorităţii evreieşti din ţara noastră în perioada interbelică . Antisemitismul nu a fost inventat şi pus în practică de români şi cu atât mai puţin de Octavian Goga . Recomandăm celor sinceri interesaţi de cunoaşterea adevărului să urmărească atitudinea, în această materie, în perioada la care ne-am referit, nu doar a politicienilor români, dar şi a celor din Ungaria, Jugoslavia, Franţa, Polonia, precum şi din alte ţări europene . Este nedrept să se perpetueze, chiar şi pe un site prestigious asemenea celui citat de noi, o serie de inexactităţi şi etichete mincinoase promovate, de obicei, de politrucii regimului comunist . Să fi devenit, în acest sens, la 20 de ani de la căderea comunismului din România, site-ul Wkipedia tribuna de luptă (şi de promovat etichete dogmatice şi mincioase) a vechilor ideologi comunişti, care, ca să pară credibili, recurg, iată, la opinii (şi texte) aparţinând istoricului şi universitarului I.D. Bălan?

Pentru a sluji adevărul – şi numai adevărul -, dar şi pentru o informare corectă a publicului cititor, cer administratorilor site-ului Wikipedia să elimine, cât mai curând posibil, orice informaţii inexacte, de sorginte şi inspiraţie comunistă, în legătură cu poetul şi omul politic român Octavian Goga. Nu cred că slujeşte nimănui proferarea, în continuare, a unor abordări de inspiraţie comunistă, sau a unor inexactităţi grosolane şi grosiere în legătură cu viaţa şi activitatea sa. Atrag respectuos atenţia celor de la Wikipedia că, referitor la poetul şi omul politic român, au fost scrise, de la apariţia, în 1971, a monografiei semnate de I.D. Bălan, numeroase alte lucrări şi studii, demne de luat în seamă, care nu au ţinut cont de restricţiile sau indicaţiile dogmatice ale vreunor autorităţi sau comisari comunişti. Deci, ar fi de dorit, pentru sporirea prestigiului şi credibilităţii site-ului dvs., să depăşiţi faza documentării exclusive şi excesive din lucrările deficitare ale lui I.D. Bălan sau ale unor epigoni mediocri şi prolicşi ai acestuia!

Dr. Dan BRUDAŞCU / NapocaNews

luni, 13 decembrie 2010

Preluare de pe Victor Roncea Blog

Trei ani de la plecarea dintre noi a unui neobosit Cavaler al Adevarului:

Mihai Pelin

Odihneşte-te, în pace, Mihai Pelin. Rămânem cu cărţile tale.

Nu o sa-ti uitam niciodata ideile sclipitoare, zambetul strengaresc si privirea scaparatoare!


Din publicistica sa de front:

Disidenta in cultura, intre mit si adevar

Un serial de Mihai Pelin

Despre o asa-zisa elita culturala romaneasca, autodeclarata ca atare, fireste, a inceput sa se vorbeasca pe la sfarsitul anilor ’70. Principalii ei protagonisti au fost Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu, care, la data aceea, culmea ridicolului!, nici nu aveau opera. Jurnalul de la Paltinis de Gabriel Liiceanu va vedea lumina tiparului in 1983, iar Minima moralia (cu un titlu furat) de Andrei Plesu va putea fi citita abia in 1988. Pana atunci, baietii mai publicasera o prefata la un album, un epistolar, ceea ce presupune numai un efort de transcriere, introduceri de cateva pagini la opera altora si niste studii subtiri ca lama de ras si cu titluri pretentioase, incapabile sa te invite la lectura si meditatie. Era in ele ceva crispat si parca imprumutat si din alte parti. In timp, la aceasta operatiune nelegitima, de enclavizare a culturii romane, prin delimitarea din corpul ei a unei asa-zise elite, au aderat si alte persoane, nu din cale de afara de numeroase, pe care nu le mai indicam, deoarece se cunosc. Si ele pe sine, si noi pe ele. Interesant este faptul ca procesul in cauza s-a insotit si cu o schimbare vizibila de comportament: nimeni nu le mai putea ajunge la nas si aroganta din ei transpira prin toti porii, le curgea din urechi si supura pe la nari.

Cu toate acestea, notiunea de disidenta a suras elitei in curs de formare la Bucuresti, a ademenit-o si i-a avansat promisiunea de a se constitui intr-un modus vivendi, inaccesibil pentru vulg si intelectualii de rand. Adica pentru acei intelectuali care nu meritau sa fie incorporati in elita.

In 1982, elita noastra a traversat si primul moment dificil din istoria sa. Unii din membri ei s-au inscris in miscarea intitulata Meditatia Transcendentala – transcendental suna frumos, nu-i asa?, si parca te ridica deasupra a toti si a toate – si au rupt cuiul. De altfel, numai niste oameni cu mintea beteaga, imprudenti pana la prostie si cu ratiune de moftangii se puteau implica in cacealmaua intitulata Meditatia Transcendentala. Niste oameni seriosi, cu scaun la cap, nu s-ar fi dat in mana unui individ dubios, despre care se soptea pe la colturi ca insasi Securitatea l-ar fi scos cu mai multi ani in urma din tara, spre a-l utiliza in atingerea unor obiective absonse. Si dupa un timp petrecut in Marea Britanie, Nicolae Stoian fusese rechemat in viteza la Bucuresti, spre a servi drept navod. Cine se prindea in navod se prindea, cine nu, nu.

Intr-adevar, Meditatia Transcendentala primise toate aprobarile de rigoare pentru a functiona, inclusiv de la institutul specializat si de la Ministerul Invatamantului. Deocamdata, partidul se dezinteresa de afacere, iar Securitatea o monitoriza molcom, fara intentii malefice. Insa, la un moment dat, s-a intamplat ceva la care nu se astepta nimeni:

cineva i-a soptit Elenei Ceausescu, numarul doi din partid, ca la Meditatia Transcendentala se petrec niste lucruri nu prea curate si ea a decis ca de chestiunea in speta sa nu se mai ocupe Securitatea, care dormea nesimtita in cizme, ci organele partidului comunist. Urmand ca toti participantii la meditatie sa fie exclusi din randurile acestuia, fiecare in sedinte organizate ad-hoc in institutia de unde primea o leafa. Securitatea nu a mai avut ce sa faca si, de ochii partidului, i-a sanctionat pe toti cei sase ofiteri care monitorizasera cacealmaua, insa l-a desemnat pe maiorul Vasile Malureanu sa se ocupe in continuare de cacealma, in deplina discretie. Si acesta l-a agatat pe Andrei Plesu, care i-a relatat cam tot ceea ce se petrecuse acolo. Ceea ce rezulta dintr-o scrisoare disperata adresata de Andrei Plesu lui Nicolae Ceausescu si dintr-o declaratia aparte, despre care nu se intelege prea bine in ce context s-a prestat. In ciuda acestui fapt, Securitatea nu l-a putu salva nici pe Andrei Plesu, si nici pe altii ce-i relatasera ce se intampla sub bagheta lui Nicolae Stoian.

Noi nu afirmam ca Andrei Plesu ar fi fost informator al Securitatii, dar ceva este neclar in toata povestea si lucrurile s-ar lamuri pe deplin numai in cazul cand dosarul ce i-a fost alcatuit de famigerata institutie ar fi scos la lumina. Ceea ce nu se intampla. Cu certitudine, in acest dosar se afla si rapoartele redactate de maiorul Vasile Malureanu dupa convorbirile cu Andrei Plesu, precum si altfel de documente relative la disidenta falsului filosof si a falsului istoric al artei. Pentru ca, spre ultimii ani ’80, furati de moda care bantuia pe alte meleaguri, incitati de gesticulatiile lui Paul Goma, nucleul dur al asa-zisei elite, alcatuit din Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si Mircea Dinescu, mai in sinea lui, mai pe langa cine era dispus sa-l asculte, s-a autodeclarat disident. Curand se va dovedi ca a fost o disidenta de mucava: nici nu a apucat bine sa treaca in uitare afacerea Meditatiei Transcendentale, ca atat lui Andrei Plesu, cat si lui Gabriel Liiceanu li s-a permis sa plece la Heidelberg. Frumos supliment de pedeapsa, dupa o excludere din partid!

Chestiunea nu poate avea decat o singura explicatie: Gogu Radulescu. Si cei ce au trait epoca stiu despre ce este vorba. Insa avizul pentru iesirea din tara a lui Andrei Plesu trebuia sa fie dat de Securitate si aceasta era prudenta. In cazul ca Plesu nu mai revenea din cele strainatati, ponoasele in capul ei s-ar fi spart. Prudenta fiind cu atat mai mare cu cat Securitatea pescuise din anturajele Europei Libere o informatie interesanta: Monica Lovinescu dorea sa-l retina pe Andrei Plesu in Occident, pentru a fi propulsat in functia de director al postului de la München. In cele din urma, retinerile s-au spulberat. Exista un document in arhivele Securitatii in care s-a rezumat o discutie purtata de mai multi ofiteri pe tema: sa-i dam sau sa nu-i dam voie sa plece? Un singur ofiter a fost de acord cu iesirea lui Plesu din tara si argumentele lui au sfarsit prin a prevala. Neted spus, acesta a apreciat ca Andrei Plesu nu va ramane in Occident si nici nu erau sanse sa fie numit director la Europa Libera din trei motive: 1) e comod, mai bine zis lenes; 2) nu-i place sa mearga la slujba; 3) in nici o tara din lumea occidentala nu poti deveni cineva exclusiv prin aplauzele unei gasti pe care ai adunat-o in jurul tau. Si asa cum s-a dus, Andrei Plesu s-a si intors. In alta ordine a lucrurilor, pluteste in aer o banuiala justificata: de fapt, Plesu si Liiceanu, si nu numai ei, reprezentau o interfata anume a regimului comunist cu lumea occidentala. Cand Occidentul acuza autoritatile de la Bucuresti ca nu permite oamenilor de carte sa se miste liberi pe mapamond, rapunsul era univoc: se poate? Cum adica nu au voie sa circule peste hotare? Priviti, domnii Plesu si Liiceanu studiaza la Heidelberg, Ana Blandiana strabate America de la un capat la altul etc. etc. Ce vreti mai mult? Pana in decembrie 1989, si Andrei Plesu, si Gabriel Liiceanu nu au facut altceva decat sa-si ingroase anturajele cu cat mai multi aplaudaci. Faima lor de disidenti era intarita in mod sistematic si de emisiunile postului de radio din München. Pe cai subterane, Monica Lovinescu primea liste ticluite la Bucuresti, cu cine trebuia elogiat si cu cine trebuia detestat. Si asa mai departe. Totusi, cand incercam sa aflam in ce a constat disidenta teribila a cuplului la care ne referim, intelegem ca a fost vorba despre o disidenta intretinuta cu banii regimului comunist. Si pentru asta nu avem nevoie de nici un document de Securitate, sunt suficiente biografiile celor doi, asa cum ni le comunica un dictionar al scriitorilor romani aparut sub egida Editurii Albastros. Vreme de 15 ani, cand e vorba de Gabriel Liiceanu, si mult mai multi ani, daca-l avem in vedere pe Andrei Plesu, acestia au fost salarizati de Institutul de istoria artei fara sa faca nimic, dar nimic, nimic, exceptand sforile trase in vederea edificarii unei asa-zise elite si in rindurile artistilor plastici. Ca sa nu mai vorbim si de faptul ca la Institutul de istoria artei nimeni nu cerea vreunui cercetator sa-l laude pe Nicolae Ceausescu. Daca ar fi pus cat de cat osul la munca, baietii nu si-ar fi compromis disidenta.

Mai ramane sa comentam si afirmatiile lui Andrei Plesu, conform carora, in saptamanile premergatoare evenimentelor din decembrie 1989, ar fi fost transportat pe sus la Tescani. In primul rand, Tescanii nu sunt o puscarie, ci o casa eleganta de oaspeti, cu frigiderele pline in permanenta. In al doila rand, la Tescani, Plesu nu a stat pe ghimpi, ci pe leafa. Este ridicol sa ne imaginam ca Securitatea s-ar fi temut ca nu cumva Plesu sa sara pe baricada de la Intercontinental si, dintr-o singura rotire de sabie, asemeni unui arhanghel, sa spulbere structurile regimului comunist. Mai degraba, o grupare a viitoarei puteri, care stia ce urma sa se intample la Bucuresti, s-a gandit sa-l puna la adapost. Deoarece mai era nevoie de el. Dintre toti cei la care ne-am referit, numai Mircea Dinescu a schitat un gest de veritabila disidenta, prin interviul acordat cotidianului francez Liberation, in primavara lui 1989. Din pacate, dupa cum a evoluat ulterior, atat va mai ramane din el si din disidenta lui.

Idolii de mucava

Multi au avut naivitatea sa creada ca disidentii luptau pentru dreptul la exprimare libera, pentru libertatea creatiei si alte spanacuri pe care le debita retorica lor. Altii erau convinsi ca intr-un regim de democratie aceiasi disidenti vor iesi in luminile rampei cu opere necesare si temeinic elaborate, respinse de la tipar de editurile statului totalitar. Aiurea!

Dupa decembrie 1989, s-a constatat ca prin sertarele disidentilor batea vantul, acestia fiind mai sterpi decat niste zarzari uscati. Si nici pana in zilele noastre n-au izbutit sa ne rupa gura cu ceva mai de soi. Gabriel Liiceanu editeaza si reediteaza in nestire anostul Jurnal de la Paltinis – a ajuns la vreo 15 editii -, rasoleste in viteza cate un volum de panseuri numai ca sa umfle un premiu si bombardeaza umanitatea cu epistole ipocrite, predicand o moralitate la care el insusi nu are acces. In timp ce Andrei Plesu vehiculeaza diverse articolase, publicate initial in Dilema, prin Aspirina saracului, prin Plai cu boi si pe unde mai poate. Iar in materie de carte sare ca o lacusta de la o tema la alta: aduna intr-un volum aceleasi articolase, curand reluate in parte in alt volum, cu titlu schimbat, ca sa nu se prinda naivii ca e vorba de acelasi calup de branza, invelit in alta hartie de ziar. Cartea lui despre ingeri ne mai lipsea si ne-a dat-o. Si unul, si celalalt se arata a fi incapabili de o constructie cat de cat coerenta, de o lucrare intelectuala articulata si cu marca distincta. Mai transant in gesticulatiile lui, Mircea Dinescu a iesit definitiv din cultura. Se vede cu ochiul liber ca daca scrie mai mult de trei-patru fraze incepe sa gafaie. Unii ne asigura ca s-ar fi apucat de afaceri. In cazul acesta, de ce nu vorbeste la Money Channel?

In schimb, in contextul tulbure din primavara lui ’90, disidentii nostri s-au repezit hrapareti pe sedii si institutii, au inceput sa se infiltreze in diverse structuri ale statului, si s-au dedicat trup si suflet unei opere de delimitare si mai accentuata de corpul culturii romane, de ierarhizare in propriile randuri si de reorganizare a aplaudacilor colectionati intre timp. Grupul de Dialog Social chiar asta a vrut sa exprime: noi, cei 22, suntem crema intelectualilor de elita si comanda se afla la noi. Mircea Dinescu s-a instalat in fruntea Uniunii Scriitorilor, sustinut de voturile unei turme in mare parte abrutizata de foame, si nu s-a lasat pana nu a dus institutia de rapa. Mai practic, Gabriel Liiceanu a pus mana pe Editura Politica, in imprejurari si conditii socotite de multi dubioase, si s-a chitit pe facut datorii. Intr-un interviu relativ recent din Observator cultural afirma fara nici o rusine ca injghebarea Humanitas este singura editura din tara care isi plateste constiincios datoriile catre stat, luna de luna si an de an. Da’ de unde! In site-ul Ministerului Finantelor Publice, Humanitas figureaza cu mult peste 30 miliarde lei datorii, editura fiind amenintata cu executarea silita. O executare silita care nu are loc, fiind mereu amanata, si asta asa, ca sa intelegem si noi pana la ce altitudine functioneaza complicitatile dintre guvernanti si elita. Si, intrucat Gabriel Liiceanu se considera un reper moral, ne simtim in drept sa-i spunem de la obraz ca un reper moral nu minte ca un birjar.

Mult mai interesanta decat a celorlalti doi a fost cariera lui Andrei Plesu, sub spectrul democratiei noastre debile. In primul guvern postrevolutionar a fost desemnat ministru al Culturii. Nu a facut nimic altceva decat sa umfle structura acestuia cu oameni din anturajul lui. Si cred ca motivele demisiei dlui Dan Petrescu din functia de secund al lui Plesu ne-ar face sa intelegem mai multe despre ce s-a intamplat in interregnul acela. Intr-un guvern de sub presedintia lui Emil Constantinescu a fost propulsat intr-o functie pentru care nu avea nici cea mai minima pregatire: aceea de sef al relatiilor diplomatice ale tarii. Si azi parca-l vad cum aluneca printre diplomatii straini, cu capul pe o parte, cu torsul rasucit intr-o rana, asemeni unui piccolo caruia numai tava din mana ii mai lipsea. Din pozitia ministrului de Externe n-a putut face prea multe, omleta pe care o comanda la bufet sosindu-i totdeauna fada si rece. In schimb, a aplaudat actul de banditism international al bombardarii tarii prietene Iugoslavia. Apoi, dupa ce si-a tras sufletul pret de aproape un an, a ochit un alt post din care putea sa nu faca nimic pe bani cat mai multi si cu masina la scara: acela de membru al colegiului Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii. Or, aici sunt mai multe de spus.

Proba de ipocrizie si duplicitate pe care ne-a oferit-o a fost de-a dreptul monumentala: in 1982, cu palaria in mana si cu lacrimile in ochi se ruga de Nicolae Ceausescu sa nu fie exclus din partidul in care intrase de la frageda varsta de 19 anisori. Iar in 1999, pentru a forta legea de constituire a CNSAS si a fi acceptat in colegiu, se batea cu pumnul in piept ca a fost exclus din fostul partid comunist. Si ar mai fi o chestiune: o multime de gazetari inculti si certati cu cartea il califica pe Plesu drept filosof si acesta accepta docil prestigioasa titulatura, desi nu are opera filosofica. Dar cand spui filosof, spui Hegel, spui Kant, spui Fichte sau Heidegger si ar putea cineva sa-si inchipuie ca un filosof veritabil s-ar inghesui la o sinecura sub scutul careia sa-si pipaie concetatenii la galci? Oricum, pana sa intre in paine, si Plesu, si discipolii sai, Horia Roman Patapievici si Mircea Dinesscu, l-au lasat pe Gheorghe Onisoru, presedintele colegiului CNSAS, sa puna institutia pe roate, ceea ce nu a fost prea usor, si apoi l-au incalecat pana la sufocare. Ei faceau legea in CNSAS, nu presedintele institutiei. Iar azi il scot vinovat pentru toate defectiunile survenite in sase ani de batuta pe loc.

Atunci cand devenise prea limpede ca lucrurile nu mergeau bine acolo, pe cotita strada a Dragoslavelor, o comisie parlamentara a investigat activitatile institutiei si a ajuns la concluzia ca Plesu participase la mai putin decat jumatate din sedintele de colegiu. Nici frecventa lui Horia Roman Patapievici si Mircea Dinescu nu era stralucita. Ei nu veneau la serviciu, se duceau la diverse televiziuni sa ne explice in ce imprejurari dificile erau nevoiti sa lucreze. Iti venea sa le plangi de mila. De cele mai multe ori nu se duceau la serviciu nici macar in ziua de leafa, aceasta fiindu-le livrata pe card. Cu toate acestea, nu s-ar spune ca n-au facut chiar nimic. Direct sau prin ricoseu, adica prin documente distribuite unor ziaristi amatori de scandal, i-au deconspirat ca informatori ai Securitatii pe Dan Amedeo Lazarescu, pe Mircea Ionescu-Quintus, pe istoricul Dan Berindei, oameni trecuti de 80 de ani, si pe Raoul Sorban, care sarise binisor peste 90. Acestia sa fi fost vinovati pentru atrocitatile regimului comunist? Dimpotriva, toti erau victime, cu ani de puscarie in spate. Pe Dan Amedeo Lazarescu au reusit sa-l ucida, omul n-a mai trait multa vreme dupa ce a fost tarnosit la televiziuni si in presa, iar Mircea Ionescu-Quintus trage si astazi ponoase. Relatiile dintre Dan Berindei si fiul sau Mihnea nu erau deosebit de prietenesti, ori Mihnea era prietenul treimii amintite mai sus, si aceasta s-a gandit sa-i administreze un perdaf istoricului mai mult decat reputat ca sa justifice atitudinea neloiala a fiului sau. In ceea ce il privea pe Raoul Sorban – stralucitul istoric al artei s-a stins intre timp -, stiam foarte bine ca Plesu il dusmanea de peste 30 de ani. Nu stiu ce va fi fost intre ei, dar a tine in tine o dusmanie pret de aproape o viata de om, si s-o faci sa explodeze atunci cand iti vine bine, mi se pare ceva de neconceput cu o minte constituita normal. Nu intamplator, multi m-au avertizat ca om mai razbunator decat Plesu este greu de gasit in aceasta tara.

In sfarsit, ultima sinecura inhatata de Andrei Plesu a fost aceea de consilier prezidential, in care a rezistat doar un an si ceva. Nu stim de ce a fost zburat de la Cotroceni, dar nu s-ar spune ca n-a realizat ceea ce isi propusese de la bun inceput: inlocuirea dlui Augustin Buzura de la conducerea Institutului Cultural Roman prin discipolul si colegul sau de elita Horia Roman Patapievici. Si nici dupa ce au scapat de dl Buzura nu-l slabesc cu aluziile ca ar fi si acesta un fost colaborator al Securitatii. De ce? Pentru ca au depistat undeva un document nesemnificativ, din care ar rezulta ca romancierul ar fi intretinut cateva conversatii cu colonelul Ilie Merce. Pai Andrei Plesu, Horia Roman Patapievici si Mircea Dinescu au ajuns sa decida cu cine aveam si cu cine nu aveam voie sa stam de vorba? Nu le este putina rusine?! Sa trecem si peste asta si sa reamintim cititorilor ca, in prezent, Horia Roman Patapievici editeaza manopera lui Andrei Plesu in tinuta de lux, destinata strainatatii. Serviciu contra serviciu. Dar stim de pe acum ce se va alege de aceasta editie de lux. Va fi distribuita pe la diverse ambasade si centre culturale romanesti, se vor organiza lansari la care vor participa cativa fosti colaboratori ai Europei Libere, iar la Bucuresti se va minti copios prin ziare ca editia operelor lui Plesu s-a bucurat de o primire triumfala in Occident. In realitate, editia va sucomba prin debaralele centrelor culturale si ambasadelor evocate mai sus. Am trait sase ani in strainatate si stiu foarte bine ca balivernele lui Andrei Plesu nu vor avea nici o trecere dincolo de hotare.

Constienti de deznodamant, baietii poarta batalia aici, printre aplaudacii cu care s-au inconjurat. In aproape toate televiziunile au fost infiltrati oamenii lor. TVR Cultural e la dispozitia lor. Realitatea TV au acaparat-o cu totul. Tot oamenii lor sunt infiltrati in redactiile mai tuturor cotidianelor, cu misiunea de a le face o reclama incontinenta. In materie de premii, ei stabilesc juriile si tot ei incaseaza paralele. Intr-un an este premiat Andrei Plesu, in celalalt an Gabriel Liiceanu si la intervale mai largi i se arunca si lui Horia Roman Patapievici cate o ciozvarta. Pe Mircea Dinescu nu-l premiaza pentru ca nu au pe ce. Mint de ingheata apele in ceea ce priveste tirajele proprii, pasamite epuizate, umflandu-le pana la dimensiunea unor fictiuni. Si nu au pierdut din vedere nici reorganizarea militareasca a aplaudacilor. Treptat, s-au format in jurul lor trei cercuri concentrice, dintre care unul mai larg si mai numeros, alcatuit din aplaudacii de circumstata, adica din cei ce au auzit, undeva, de la cineva, ca Plesu si Liiceanu ar fi geniali. Si ce isi zic oamenii, evident derutati: hai sa batem si noi din palme, ca n-o fi nici o nenorocire. Al doilea cerc e mai strans, insa monolit, fiind alcatuit din fideli. Ajunge ca elita sa schiteze un gest si parca-i auuzi exclamand: ah, Plesu! ah Liiceanu! Si cad apoi de extaz pe spate. Ultimul cerc este si mai restrans, fiind rezervat garzii lor pretoriene, celor ce sunt gata sa-ti sara la beregata cand iti permiti sa etalezi obiectii. Din experienta proprie am identificat in acest cerc pe unul Nicolae Coande de la Craiova, pe poetul Radu Gheo, pe romancierul de reputatie europeana Ioan T. Morar, pe Carmen Musat, directoarea revistei Observator cultural, pe Radu Paraschivescu, cel mai mare cronicar de televiziune al tuturor timpurilor, pe Marius Oprea, consilier prim-ministerial pe probleme de securitate nationala, fara certificat ORNIS, pe Ralu Filip, presedintele Consiliului National al Audiovizualului. Dar sunt mult mai multi. Daca le place sa se inchine la idoli din paianta si mucava, sa le fie de bine!

Practicantii josniciei: Disidenta – o escrocherie calare pe doua veacuri

In urma cu cateva saptamani, pe parcursul schimbului de baliverne cu Gabriel Liiceanu gazduit de Realitatea TV, Andrei Plesu isi exprima nedumerirea fata de faptul de a fi atacat de o persoana pe care nu o cunoaste si cu care nu a avut nici un fel de contacte. Era vorba de mine si de o emisiune in care, impreuna cu poetul Petru Romosan, la randul nostru, ne exprimam nedumerirea de ce se considera Plesu un filosof, cand nu are opera filosofica. Ma rog, ne mobilizasem atunci si din alte ratiuni, in primul rand pentru ca Andrei Plesu nu doreste sub nici un chip sa lamureasca relatiile lui cu maiorul Vasile Malureanu, ajuns intre timp general. Si, cu toate acestea, cand s-a declansat dosariada, impreuna cu Gabriel Liiceanu, zis Lulu disidentu, Andrei Plesu nu s-a obtinut sa moralizeze natiunea, sub bagheta de moderator a servitorului lor Stelian Tanase. Ceea ce nu se face cand ai ceva de ascuns.

Intr-adevar, Andrei Plesu nu ma cunoaste si nu am avut nici un fel de contacte. Din punctul acesta de vedere, s-ar zice ca suntem chit. Personal, pana in 1992, cand m-am intors din Italia, nu stiam nici macar cum arata Plesu la fata, pana cand nu l-am vazut in cateva emisiuni de televiziune. In carne si oase l-am vazut o singura data, in urma cu doi ani si ceva, cand ne-am incrucisat in holul sediului CNSAS si am trecut fluierand unul pe langa altul. Si atunci ma intreb: de ce in 1996, cand am publicat documentele Securitatii relative la scriitori, Andrei Plesu, intr-un editorial din Dilema, isi exprima sarcastic curiozitatea de a cunoaste dosarul meu din arhivele institutiei defuncte. De vreme ce nu am facut niciodata parte din troaca aplaudacilor lui, de vreme ce nu am participat niciodata la reuniunile de taina ale disidentilor nostri de paie, cand acestia se inghesuiau sa vorbeasca direct in microfoanele Securitatii, ce turnatorii as fi putut debita despre el si amicii sai? Dintre acestia, nu-l cunosteam decat pe Mircea Dinescu, salutandu-ma cu el politicos pe coridoarele Casei Scanteii, si atat.

Realitatea este ca asa-zisilor disidenti nu le-a convenit absolut deloc faptul ca eu am fost primul care a patruns in arhivele Securitatii. Stiau ei de ce, cum se dovedeste de altfel in zilele noastre, dupa primele rezultate ale dosariadei in curs. Si curiozitatea exprimata de Plesu in 1996 a dat tonul unei serii prelungite de agresiuni impotriva mea, din partea celor ce stau sub ordinul lui si al lui Gabriel Liiceanu. Nu am fost singurul caruia i s-a aplicat acest tratament, au fost atacati si altii care nu se numara printre gascarii lor, insa prefer sa ma refer numai la ce mi s-a intamplat mie, enumerand numai cateva situatii.

La un moment dat, Gabriela Adamesteanu a obtinut un interviu la mana a doua, adica prin Cornel Dumitrescu, fostul director al saptamanalului Lumea libera de la New York, de la fostul general Ion Mihai Pacepa. Si, hodoronc-tronc, Pacepa a fost intrebat: ce parere aveti despre Mihai Pelin? La care gunoiul de peste Ocean a raspuns: Am vazut dosarele lui Mihai Pelin si pot sa va spun ca acestea nu-i fac cinste. Bineinteles, m-a pufnit rasul. Vreo sase sau sapte ani inainte de fuga lui Pacepa din tara eu m-am aflat in provincie, nu eram un personaj important, eram tanar si zurbagiu, imi traiam viata, ma tineam de dame si sprituri si ma durea exact in popou de Securitate. Habar nu aveam cine era Pacepa si nici macar nu stiam ca exista o Directie de Informatii Externe a Securitatii. Atunci, de unde si pana unde imi cunostea Pacepa dosarele, nu dosarul, de vreme ce nu le-a putut gasi nici macar Andrei Plesu, ca sa-si satisfaca o curiozitate mai veche, in cei sase ani in care a taiat frunza la caini in calitate de membru al colegiului CNSAS? In afara de asta, Pacepa a ajuns la o varsta la care nu-si mai aminteste spre seara ce a mancat dimineata. Cum si-ar fi putut aminti, si asta dupa doua decenii, de o persoana cu o pozitie cu totul modesta in viata publica romaneasca? Parerea mea este ca fostul general Ion Mihai Pacepa a ajuns demult un soi de magar, in spinarea si in samarele caruia fiecare aseaza ce vrea. Si afirmatiile la care m-am referit nu apartineau lui Pacepa, ci Gabrielei Adamesteanu.

Intr-o buna zi, l-am invitat la mine pe Neculai Constantin Munteanu, singurul fost redactor de la Europa Libera pentru care am nutrit totdeauna o simpatie deosebita. Am ciocnit un pahar si am discutat despre o carte pe care o pregateam, privind operatiunile Melita si Eterul, declansate de Securitate impotriva postului de radio din München. Apoi Neculai a plecat, insa uitasem sa-i spun ceva si peste o ora sau doua i-am telefonat, i-am comunicat ce doream sa-i comunic, dar, dupa ce am incheiat convorbirea, au ramas pe fir niste voci ale unor femei. Una din voci se pare ca apartinea Rodicai Palade. Era o perioada in care telefonia bucuresteana trecea pe sistem digital si suprapunerile acestea erau frecvente. Ei bine, ce credeti ca au facut damele de la faimosul saptamanal 22, difuzat pe cinci continente si din care numai in Bucuresti se vand 86 sau 87 de exemplare? M-au reclamat la Procuratura, cum ca as dispune la mine acasa de aparatura cu care le ascult telefoanele! Am fost chemat la Procuratura, am ras copios cu procurorul care trebuia sa rezolve hartia si am dat o declaratie de cateva randuri. Cazul a fost inchis, dar am pierdut fara rost o jumatate de zi.

In alta zi, imi spune un prieten ca sunt luat peste picior in revista Dilema de una Simona Sora, despre care habar nu aveam, pentru ca revista de moftangii Dilema nu ma intereseaza. E o revista in care redactorii isi admira propriul buric, atunci cand nu admira buricul lui Andrei Plesu. Si ce scria aceasta Simona Sora? Daca m-ar fi avizat transant ca sunt agramat si producea si niste exemple, sau daca ar fi constatat ca unele date comunicate de mine nu corespundeau adevarului si m-ar fi corectat, nu era nici o suparare. Inghiteam in sec si ma conformam, sau imi insuseam critica, cum se spunea pe vremuri. Dar Simona Sora lasa sa se inteleaga ca ar sti ceva despre mine si despre ce e in spatele meu, ceva din categoria faptelor, vorba lui Pacepa, care nu-mi fac cinste. In rest, articolul ei era mai salciu decat apa de ploaie. Si ce era sa fac? I-am transmis in gand salutari de mama si, cum se zice, am inchis telefonul.

In 1995 sau 1996, Monica Lovinescu a vizitat Romania si Virgil Magureanu, care ar fi vrut sa schimbe o vorba cu dansa, m-a rugat sa incerc sa o contactez si sa-i comunic dorinta lui. Prin dna Georgeta Dimisianu i-am aflat telefonul si am sunat. Era deja avizata si mi-a raspuns cu o voce de o rautate nemaiintalnita de mine de cand m-am nascut ca nu dorea sa-l cunoasca pe Virgil Magureanu, insa, daca Virgil Magureanu avea o oarecare consideratie fata de ea, ar fi putut sa-i furnizeze cateva documente din care sa inteleaga de ce a ajuns mama ei in arestul de la Malmaison, unde a si decedat. Lui Virgil Magureanu i-am spus ca Monica Lovinescu nu mai avea timp sa-l vada, trebuia sa se intoarca in Franta, si i-am comunicat doleanta ei. Pe loc, directorul SRI a telefonat la arhive si a ordonat sa se traga la xerox tot dosarul de urmarire informativa al Ecaterinei Balacioiu, fosta sotie a lui Eugen Lovinescu si mama Monicai. A doua zi, am preluat acel vraf de hartii, vreo cateva sute de file, si l-am predat celei ce il solicitase, la parterul unui minibloc de pe strada Romulus. Monica Lovinescu a predat documentele Doinei Jela, care a scris pe temeiul lor o carte aparuta la Editura Humanitas. Si aici e aici: pe cine injura Doina Jela, ori de cate ori i se pare ca ar fi o ocazie? Pe mine.

Inventand diverse povesti, dupa cum mi s-a spus, ca documentele i-ar fi fost furnizate de un securist pocait, cu care se intalnea la marginea unui parc, dupa caderea serii!

In 2002, Editura Compania mi-a tiparit un dictionar al emigratiei romane si primul care s-a intamplat sa-mi sara la beregata a fost Ioan T. Morar, romancier de reputatie europeana, membru marcant in garda pretoriana a autodeclaratei noastre elite. Cand nu scrie romane de rasunet european, se rezuma sa muste de fund tot felul de personaje neagreate in randurile elitei, in Academia Catavencu si pe unde mai poate. Ei bine, Ioan T. Morar afirma intr-un articol din Romania literara ca nu eram eu cel indicat sa scrie o asemenea carte, deoarece eram un fan al lui Ion Iliescu! Chestiunea este ca eu nu am scris niciodata articole in favoarea lui Ion Iliescu si macar Mircea Dinescu ar trebui sa stie de cate ori l-am tinut in suturi pe fostul presedinte al tarii, in Aspirina saracului. Dar trebuia sa se afle si Ioan T. Morar in treaba, pentru ca asa era programat. In sfarsit, trec si peste faptul ca fanii adevarati ai lui Ion Iliescu erau personajele din elita, disidenta si societatea civila, care, in 2004, inaintea alegerilor parlamentare si prezidentiale, au semnat un apel in favoarea batranului bolsevic. A vazut cineva semnatura mea pe acel apel?

Totusi, cea mai sinistra magarie cu care m-am confruntat a venit din partea cronicarului sportiv Nicolae Manolescu, in paralel si director al saptamanalului Romania literara. In 2005, la aceeasi Editura Compania mi-a aparut cartea Vietile pictorilor, sculptorilor si arhitectilor romani intre legionari si stalinisti (1940-1950), scrisa in 1982-1984. Este un studiu destul de amplu despre mizeriile indurate de artistii in speta in perioada razboiului si despre tentativa finala, din anii 1947-1950, de a se abate activitatile lor spre preocupari straine traditiilor romanesti, hranite de fapt din seva traditiilor occidentale, franceze inainte de toate. Or, cui a gasit de cuviinta Nicolae Manolescu sa incredinteze cartea mea spre a fi comentata? Istoricului si criticului de arta Radu Bogdan. Cel putin Andrei Plesu nu se poate sa nu stie ce fel de rol a jucat in epoca dl Radu Bogdan si sunt convins ca si Nicolae Manolescu era la curent cu tot ceea ce se intamplase atunci. Insa, cum si directorul Romaniei literare o face pe disidentul si se raliaza la ceea ce agreaza sau nu agreaza elita, ce si-o fi spus: hai sa i-o fac lui Mihai Pelin, pentru ca nu face parte din gasca, si sa-l dau pe mana unuia dintre cei pe care i-a pus la zid. Bineinteles, dl Radu Bogdan nu a sarit peste cal, relatiile mele cu dansul nu au fost alterate, insa principiul in virtutea caruia a actionat Manolescu mi s-a parut de o perfidie fara egal. Cum sa te amesteci intre asemenea oameni!?

Toate aceste intamplari imi amintesc niste replici din Teodor Mazilu, cand cineva intreba: poate fi omul atat de ticalos?! si i se raspundea, cu o promptitudine exemplara: poate, tovarase, poate! De ce sa nu poata? In ceea ce ma priveste, nu pot decat sa ajung la concluzia ca in randurile elitei si disidentei bantuie o lipsa teribila de caracter, multi dintre membrii lor dandu-mi impresia ca au fost educati in padure. Fanii corifeilor pe care ii am in vedere sunt formati sistematic in spiritul unei incontinente adversitati fata de toti cei ce nu au placerea sa se alature lor, spre a se inchina impreuna la niste idoli de mucava. In orice imprejurare, rachiuna tasneste din ei ca apele fierbinti dintr-un gheizer si, ce e mai caraghios, ei insisi se considera o elita. Pe ce? Insirati pe o lista toti redactorii de la 22 si Dilema, veche sau noua, si veti vedea ca nici unul din ei nu a realizat ceva consistent in viata. Cei mai multi se consuma in articolase saptamanale, in care trag de urechi numerosi intelectuali de prestigiu si ofera indicatii pretioase la toata lumea, cu toate ca propria lor opera sau nu exista, sau iti aluneca printre degete ca nisipul.

Inca o data, sa le fie de bine! Calomniile si sicanele lor nu m-au atins niciodata. Sunt comandor al Ordinului Stelei Solidaritatii Italiene, decoratia fiindu-mi acordata de presedintele Carlo Azeglio Ciampi, fara a avea aprobarea lui Plesu si Liiceanu. Cartile pentru care am fost distins au fost recenzate in La Stampa de la Torino, in Corriere della Sera si il Giornale de la Milano si in Il Gazzetino de la Venetia. Decat sa fie recenzate in fituicile 22 si Dilema veche, mai bine mi-ar da cineva doua perechi de palme. Insa, daca fanii lui Plesu si Liiceanu nu vor avea de gand sa se potoleasca, o sa-i pocnesc de o sa le sune apa in cap, publicistic, fireste, nu fizic. Cu detalii surprinzatoare din niste arhive de care detinatorii lor fac o abstractie interesata.

Deconspirari pe spranceana

In cateva emisiuni de televiziune, la radio si in presa scrisa, am atras in repetate randuri atentia asupra faptului ca cea mai mare densitate de informatori ai Securitatii a existat in cercurile elitelor disidente.

De asemenea, pot fi suspectati de colaborare cu institutia defuncta toti cei ce in zilele noastre o injura cu o sete nesanatoasa. Nu stiu daca m-a crezut cineva, pentru ca in cercurile in speta nu functioneaza criterii logice, ci subiective: ajunge sa se uite Andrei Plesu sau Mircea Dinescu urat la tine, sau sa arunce despre tine o vorba in dunga si din asta laudatorii si tuterii lor deduc automat ca ai fost neaparat securist, colaborator sau informator. Insa timpul mi-a dat dreptate: recentele cazuri Sorin Antohi si Carol Sebastian sunt mai mult decat elocvente. Si mai sunt, va asigur eu ca mai sunt niste cazuri, inca tinute sub plapuma. Din inceput, trebuie sa recunosc ca nu mi-a placut dosariada in curs si tam-tamul care o insoteste, dar, iata, constat ca operatiunea are si aspecte benefice: mai taie elitelor disidente din nas.

Oricum, eu intuisem ca intrarea in primul colegiu al CNSAS a lui Andrei Plesu, Mircea Dinescu si Horia Roman Patapievici nu avusese drept obiectiv numai paralele cu care erau indopati, ci si acoperirea camarazilor de elita. Deci stiau despre ce era vorba, ca niste insi ce se plimbasera consecvent cu luntrea in doua funduri: cand in fundul raiului elitist, cand in fundul Securitatii. Habar nu aveam ca il acopereau pe Sorin Antohi, asta nu mi-a cazut sub priviri, insa, in alte cazuri, onoarea lor scartiia din toate incheieturile. La un moment dat, in timp ce discutam cu Horia Roman Patapievici despre un fost director al Europei Libere, nu m-am sfiit sa-l inttreb deschis: si cu asta ce faceti? Nu-l dati pe goarna? La care interlocutorul mi-a raspuns pe un ton indoit cu dulceata si miere: domnule – a fost raspunsul lui Patapievici -, dar are niste note informative atat de inofensive!… Adevarul fiind ca personajul in speta dirijase elogierea elitei si de la München, si de la Praga, iar cand postul de radio si-a deschis filiala la Bucuresti a umplut cu mii de dolari buzunarele celor considerati caimacul elitei. Si nu se facea sa fie deconspirat. Oare ce s-ar fi intamplat, m-am gandit, daca eu as fi fost dovedit drept autor al acelor note informative inofensive?

In alt moment dat, un apropiat al colegiului CNSAS a ajuns sa ma intrebe: cum s-ar putea explica afirmatiile SRI cum ca o doamna dintotdeauna apropiata de ei, de elita, nu ar avea dosar de securitate? Doar se stie ca disidenta ei a fost dintre cele mai viguroase. Viguroasa pe dracu, mi-am spus eu in barba pe care n-o am, pentru ca dama in cauza se bucurase numai de beneficii sub regim comunist. Dar nu stiam daca dosarul in speta ajunsese la CNSAS sau nu si, cum nu puteam sa spun ce stiam, am tacut. Si am aflat mai tarziu ca, pe baza absentei acelui dosar, damei i-a fost eliberat un certificat de curatenie morala, pe care ni-l vara astazi in ochi. Probabil va trebui sa se infiinteze un al treilea colegiu al CNSAS, fara Mircea Dinescu, pentru ca adevarul sa fie restabilit in drepturi. In vremurile ei bune, dama respectiva a fost trup si suflet alaturi de Securitate. Dar mai ales cu trupul.

Facand abstractie de alte cazuri, chestiunea este ca numai acoperirea faimosului intelectual de elita Sorin Antohi reprezinta in sine un caz penal. Plesu, Dinescu si Patapievici au fost desemnati cu avizul parlamentarilor in conducerea CNSAS, cu avantajele de rigoare, nu ca sa ascunda, ci ca sa dezvaluie, si Civic Media, prin coordonatorul ei, dl Victor Roncea, a facut foarte bine sesizand in legatura cu situatia in speta o Procuratura care doarme in cizme. In cazul cand aceasta Procuratura va continua s-o faca pe mortul in papusoi, vom sti mult mai bine in ce fel de tara traim. In plus, si altceva ni se pare interesant in toata afacerea: tacerea lui Plesu. Reperul moral, definit ca atare de Gabriel Liiceanu, nu exprima nici o parere despre fapta murdara in care a fost implicat. Si nu e nimic de facut: si nesimtirea se inscrie in randuielile omenesti, atunci cand e vorba de elita si disidenti.

Nici dosariada in curs nu face o figura mai breaza in opinia publica. Din cele ce ni s-au prezentat despre dna Mona Musca nimic nu probeaza ca ar fi facut politie politica si Gabriel Liiceanu si-a exersat degeaba talentul epistolar lesios si tendentios. Aceeasi e si situatia dlui Dan Voiculescu, in cazul caruia rapoartele de serviciu au fost considerate drept note informative adresate Securitatii. Si e explicabil de ce Mircea Dinescu a dansat dansul scalpului in jurul patronului a doua televiziuni. Cam 90 la suta din elita si disidenti sug vartos de la Vantu si de la Patriciu. Dl Dan Voiculescu n-a fost dispus sa le ofere nici macar o tata la supt si i s-a inscenat ceea ce stim cu totii. Dl Eugen Uricaru a fost declarat informator al Securitatii fara probe doveditoare, numai pentru ca personajul displace celor ce l-au vrut pe Nicolae Manolescu in fruntea Uniunii falite a Scriitorilor. Iar intepaturile la adresa dlui Augustin Buzura incearca sa ne asigure ca gestul lui Plesu de a-l impinge pe tuterul sau, Horia Roman Patapievici, la conducerea Institutului Cultural Roman ar fi fost necesar si licit. Nu tine, gasca elitelor disidente nu are de-a face cu niste prosti.

In fond, toata galagia starnita de dosariada nu are alta menire decat aceea de a abate atentia de la un adevar care sare in ochi: elitele in discutie nu produc mai nimic. Dimpotriva, imping din toate puterile la disolutia spatiului cultural romanesc. Intriga, trag sfori, provoaca scandaluri, umbla cu limba scoasa dupa bani nemunciti si ofera lectii de moralitate unei opinii publice care se uita la ele ca la niste gunoaie. Ni s-a promis ca schimbul de baliverne dintre Plesu si Liiceanu, gazduit de Realitatea TV, va schimba de la radacina filosofia prime-time-ului, adica va face o gaura in cer prin care ar putea sa treaca si un tramvai. Si astazi aflam ca ratingul emisiunii s-a fixat la un ultramodest 0,1 si va cobori in curand la zero. Disparitia balivernelor celor doi din grila de programe a Realitatii TV nu va insemna insa nici o nenorocire, din punctul lor de vedere. I-au pregatit din timp pe Marius Oprea, Stejarel Olaru si Mircea Dinescu sa scoata capetele diurn din televizor, ca sa arate cu degetul in dreapta si-n stanga si sa provoace confuzii de un ridicol total. De altfel, singura ratiune a lui Mircea Dinescu de a mai fi prezent la niste televiziuni o constituie faptul ca s-a agatat cu ghiarele si cu dintii de afacerea deconspirarilor si numai cat timp va dura aceasta afacere va mai avea ocazia sa ne ofere o mutra desfigurata de ura si sa dea cu disperare din maini, ca intr-un numar de prestidigitatie improvizata scapata de sub control.

Totusi, ceva a survenit intre timp. Dupa ce a aparut cu o masa in capul scarilor sediului CNSAS, dezvaluind ilegal ziaristilor ce se trafica in institutia din care e parte, cu promisiunea ca asa va proceda zilnic, Mircea Dinescu a uitat sa se tina de promisiune si a doua zi era pe alte meleaguri. Este limpede ca i s-a spus sa se potoleasca. Ce ne facem insa cu ceilalti doi, cu Marius Oprea si Stejarel Olaru, care si-au facut din afacerea deconspirarilor meserie? Vor mai sti sa faca si altceva, dupa ce afacerea va sucomba? Totul imi aminteste o intamplare traversata de un unchi al meu dupa tata. Reintors din razboi, s-a trezit intr-un Bucuresti in care nu cunostea pe nimeni si, ratacind fara rost prin oras, a ajuns si in Crucea de Piatra, unde n-a avut incotro si s-a lipit de o dama. Dupa ce i-a facut tot tacimul, privindu-l de jos in sus, intelegeti dvs. de ce, dama i-a spus, cu lacrimi in ochi: scarboasa meserie! Asa zic si eu si nu numai eu referitor la indeletnicirea urat mirositoare de deconspirator habotnic: scarboasa meserie! In mentalitatea lor, nimeni nu trebuia sa lucreze in acele domenii in care, prin forta imprejurarilor, nu se puteau evita contactele cu Securitatea. Trebuia sa inchidem tara, sa tragem obloanele si sa ne facem toti disidenti. Dar cati dintre noi puteau s-o faca pe disidentii pe lefuri grase, asemeni lui Plesu si Liiceanu, fara sa ne ceara nimeni nimic?

Ce ne facem si cu ministrul nostru al Culturii si Cultelor, totdeauna holbat si pus si el pe deconspirari? A inceput prin a se indoi de rectitudinea fetelor bisericesti si continua prin a pune la indoiala onestitatea oamenilor de cultura romani. Pretextul cu purificarea morala a climatului nostru social nu prea sta in piciare, pentru ca, iata, avalansa deconspirarilor pe stranceana nu produce decat zazanie, controverse si provoaca dispretul opiniei publice. In cazul lui Adrian Iorgulescu si al altora de aceeasi teapa mai degraba e vorba despre o inclinatie atavica spre delatiune, intrucat deconspirarile la care ne referim tot delatiuni se cheama ca sunt. Tot balamucul, incurajat pe fata de primul ministru, a gasit in ministrul Culturii si Cultelor un fochist numai bun sa bage carbuni la vapor. Ramanem in asteptare, pentru a vedea cum se vor descurca liberalii la alegerile care au inceput sa bata la usa. Suntem convinsi ca palmele pe care electoratul le va administra copiilor din flori ai lui Bratianu ii vor face sa vada roiuri de stele verzi si sa auda pasarele ciripind prin copaci de tipla. Nu intamplator, pedistii se tin departe de aceste malversatiuni imprudente. Stiu ei ce stiu.

In acest episod, asupra unei singure chestiuni se mai cuvine sa discutam: afirmatia lui Andrei Plesu, emisa in urma cu un an si ceva sau doi, conform careia nimeni nu e in drept sa publice vreun document referitor la persoana sa, fara avizul lui. El poate publica despre oricine orice, marele nostru filosof fara opera filosofica socotindu-se deasupra a toti si a toate. Penibila umflare in pene! Dar iata ca principiul gaunos instituit de Andrei Plesu a functionat si mai functioneaza. Opinia publica nu are cunostinta de dosarul sau de securitate, dupa cum n-are cunostinta nici de dosarul lui Mircea Dinescu. Desi cu aceasta trebuia inceput. Patronand in continuare o asemenea porcarie, actualul colegiu al CNSAS se autodiscrediteaza cu fiecare zi care trece, isi compromite si bruma de credibilitate cu care mai e creditat si mult mediatizata dosariada se dovedeste a fi un joc necinstit si jegos cat incape.

Goana dupa gologani

O mana cereasca a fost pentru elita si disidenti instalarea in Romania a unei filiale a Fundatiei pentru o Societate Deschisa, patronata si finantata de miliardarul american George Sörös.

Intervenind intr-o emisiune de la Antena 3, la care participam impreuna cu poetul Petru Romosan, Gabriel Liiceanu a lasat-o mai moale cu calitatea de filosof a lui Andrei Plesu si ni l-a recomandat drept un exceptional eseist. Numai ca aici, la noi, in Balcani, se pretind eseisti, indeobste, persoanele care nici ele nu stiu ce sunt si notiunea de eseist incape ce vrei si nu vrei, uneori te miri ce. Dupa acelasi criteriu, mai toti redactorii si colaboratorii revistelor 22 si Dilema veche sunt eseisti, autori de articole amestecate, pentru ca altceva inca n-au dat din ei, cum n-au dat ceva mai de soi din ei nici mentorii lor. Asa ca mana de ajutor intinsa de Gabriel Liiceanu nu i-a adus lui Plesu nici un castig. Iar daca schimbul de baliverne sustinut de cei doi, in fiecare duminica seara, la Realitatea TV, tine tot de eseu, nu mai avem ce sa spunem. Decat ca, intr-adevar, au dat peste cap nu numai filosofia prime-time-ului, ci si ratiunea lui de a fi.

Deocamdata, totusi, altceva ne intereseaza si anume apetitul pentru bani nemunciti al eseistilor galonati si ca disidenti, si ca elita. La dexteritatea cu care Plesu impusca functii bine remunerate, din care nu te obliga nimeni sa faci cine stie ce, ne-am mai referit. In plus, banuim ca atunci cand a fost ministru si consilier prezidential i-a fost oarecum mai greu, fiind nevoit sa mai vina din cand in cand la serviciu. Ca membru al colegiului CNSAS, aceasta grija nu l-a mai apasat si a traversat o perioada de veresie curata: a fost permanent creditat cu o leafa mai mult decat onorabila, contra unor garantii care n-au functionat niciodata.

O mana cereasca a fost pentru elita si disidenti instalarea in Romania a unei filiale a Fundatiei pentru o Societate Deschisa, patronata si finantata de miliardarul american George Sörös. Era in discutie o sarsana de dolari barosana si asa-zisa societate civila s-a aruncat in imtunericul ei cum se arunca jucatorii de rugby intr-o gramada. Andrei Plesu a preferat sa ramana in umbra, fara a renunta la festin: a impins-o in fata pe sotia sa, Catrinel Plesu, sa bage siringa in sarsana, pana la os, si aceasta, din prima, in perioada 1990-1991, a fost cooptata in biroul din Bucuresti al fundatiei Sörös, cu cutitul in mana si painea la dispozitie. In 1992 si 1993 pozitia ei in sistem a ramas aceeasi, iar in 1994-1995 a promovat in consiliul fundatiei. Apoi, in 1996, in adunarea generala a cosmeliei. In 1998 o regasim in consiliul national al fundatiei, dupa care prezenta ei in diversele comitii si comitete se estompeaza, poate si datorita faptului ca bugetul filialei din Romania al fundatiei Sörös se subtiase vazand cu ochii, secatuit de o liota de fomisti printre care se agitau, alaturi de Catrinel Plesu, si alti protagonisti din elita si disidenta: Andrei Pippidi, Mihai Sora, Mircea Mihaies, Horia Roman Patapievici, Renate Weber, Smaranda Enache, Cristian Parvulescu, Marius Oprea, Sabina Fati, Horatiu Pepine etc. etc. Astazi se vede cu ochiul liber ca din banii lui Sörös s-a ales praful, fara sa rodeasca nimic.

In paralel, Catrinel Plesu sugea si de la Fundatia Culturala Romana, prin bunavointa dlui Augustin Buzura, care a inteles prea tarziu ca avea de-a face cu niste sacali. Acolo, sotia lui Plesu se ocupa de relatiile internationale ale fundatiei, pana cand aceasta a devenit institut si consiliul de conducere al institutiei n-a mai binevoit s-o tolereze ca sefa a unui departament important. Nervii madamei s-au descarcat asupra dlui Augustin Buzura, cu toate ca dansul nu-i desfiintase postul – numita a fost detronata numai din functia de sefa -, episodul fiind relatat in Romania literara din februarie 2005. La 15 decembrie 2004, dna Plesu il soma pe dl Buzura sa-i explice urgent ce s-a intamplat cu „functia si indemnizatia mea de conducere”, primita pana atunci. Asta desi stia despre ce era vorba. De asemenea, si Andrei Plesu sugea si din alte indemnizatii decat cele incasate ca ministru in functie, si tot de la Fundatia Culturala Romana, unde acelasi domn Augustin Buzura, generos pana la imprudenta, a infiintat special pentru el revista Dilema si l-a uns si director al publicatiei. Apoi, cand fundatia a devenit institut, Plesu a intrecut chiar orice masura: a vrut sa treaca revista pe numele lui, s-o privatizeze ca sa fie mai clar, ca si cum ar fi fost o fabrica de lumanari sau alta injghebare industriala, scoasa la mezat de APAPS. Figura nu a tinut. De data aceasta, dl Buzura n-a fost dispus sa se joace cu o proprietate a statului si astazi trage toate ponoasele.

In materie de gologani, Gabriel Liiceanu a patruns in democratie cu dreptul, primind drept cadou Editura Politica, asa cum am spus. Cate edituri din aceasta tara au fost miluite cu asemenea inzestrari, primite gratis, la cheie? Oricum, asta a fost cand a fost. Astazi, dupa aproape doua decenii, intreprinderea patronata de Liiceanu se afla in dandana. Cum a ajuns editura Humanitas la fabuloasa datorie de mult peste 30 miliarde lei vechi este o chestiune pe care nu o poate limpezi decat un control financiar riguros. Pentru ca toata povestea miroase extrem de urat. Au fost erori de management? S-au bagat parale in buzunare particulare? Urat miroase si indiferenta Ministerului Finantelor Publice fata de ideea transarii acestui debit. Cert este ca disciplina financiara a devenit facultativa pentru elita, ea isi poate permite orice, chiar sa minta ca e curata ca lacrima din punctul de vedere al datoriilor catre stat. In timp ce altii, fara pile in ograda Guvernului, ajung rapid la executarea silita.

In procurarea unor venituri pentru care nu plateste impozite, Gabriel Liiceanu utilizeaza si alte metode, unele insolite de-a dreptul. La un anume moment, l-a apucat o iubire de monarhie echivalenta cu o cadere abrupta in transa. Ne incredinta ca regalitatea echivaleaza cu o catapeteasma desfasurata deasupra fruntilor unui neam, in niste cuvinte de o asemenea maniera incat te intrebai daca apartin unui om sanatos. Abuz de metafore si un dispret voalat, dar subinteles pentru sistemul republican al Romaniei contemporane. Gabriel Liiceanu avea nevoie de un Suveran investit pe viata, cu care sa bata palma pour toujours, nu de politicieni care se schimba din patru in patru ani si uneori chiar mai des. Pe acestia nu se poate conta. Si, in cele din urma, ni s-au lamurit si resorturile propagandei sale mai mult decat desantate pentru sistemul monarhic: asa numita „casa regala” din Palatul Elisabeta ii comanda lui Gabriel Liiceanu editarea unor albume la un pret fabulos, cheltuielile fiind suportate, desigur, tot de statul roman. Si cand e vorba de stat, te poti afunda cu mainile pana la coate in rezervele lui financiare, mai ales in fondul special aflat la dispozitia conducerii Executivului. Nici propaganda promonarhista in care se balaceste de cati va ani Stelian Tanase, alt membru marcant al elitei, dar subaltern celor doi, nu poate a fi straina de stipendiile acordate de „casa regala”. O sandrama anacronica, a carei functionare nu a fost autorizata formal nici de Parlament, nici de Guvern si nici de Presedintie. Ar fi fost si ridicol.

O cercetare atenta ar merita si veniturile obtinute de Gabriel Liiceanu prin privatizarea profund discutabila a targului national de carte, aflat acum la discretia lui. Brusc, taxele de expunere au devenit insuportabile pentru editurile mici si medii, iar taxele de intrare in expozitie il descurajeaza pe cetateanul de rand. In alta ordine a procedurilor incompatibile cu economia de piata libera, oare cat o fi incasat editura Humanitas pentru editarea cartii ministrului Justitiei in functie atunci, Valeriu Stoica, si a versurilor oloage ale premierului Radu Vasile? Culmea, acestea din urma prezentate de exceptionalul eseist Andrei Plesu! Si daca se adauga la toate sumele incasate pentru diverse emisiuni de televiziune cu rating 0, de genul celei cu care ne-a fericit Horia Roman Patapievici, sponsorizarile obtinute de Stelian Tanase pentru carti care nu s-au scris inca, din sacul fara fund al loteriei nationale, alte sponsorizari care nu s-au dat inca pe goarna, bugetul Institutului Cultural Roman, manipulat exclusiv in interesul elitei etc. etc. ajungem la cifre considerabile. Totusi, fata de setea de bani a elitelor disidente nu e destul, pentru ca ce crestea si mai creste pe de o parte, scade pe de alta parte.

Observand cum a fost jefuita, fara nici un folos palpabil si in directii straine intereselor ei, Fundatia pentru o Societate Deschisa a multimiliardarului George Sörös si-a cam retras ambasadele din Romania. Alte fundatii din cele strainatati, interesate si ele de o anume evolutie a lucrurilor din tara, nu mai pompeaza spre asa-zisa societate civila sumele din primii ani ’90. Si atunci elitele disidente s-au orientat spre parazitarea unor persoane din mediile autohtone, cu succes in afaceri, chiar daca acest succes este discutabil din punct de vedere legal. Astfel incat, in prezent, grosurile elitelor disidente depind financiar de Sorin Ovidiu Vantu si Dinu Patriciu, personaje asupra carora, de ani si ani, planeaza tot felul de anchete si investigatii generate de suspiciuni firesti. Noi nu afirmam ca ar fi vinovati, chestiunea aceasta revine justitiei, insa oameni curati ca lacrima nu ajung in instante de judecata cu vreo 30 de dosare penale atarnandu-le de picioare ca niste ghiulele. Sorin Ovidiu Vantu investeste preferential in televiziuni, iar Dinu Patriciu in ziare. Asupra acestor mijloace de informare in masa elitele disidente s-au ingramadit ciotca. Si toaca paralele celor doi fara nici o masura. Dilema si Aspirina saracului, generos sponsorizate de Dinu Patriciu, sunt trase in tiraje care depasesc cu mult cerintele pietii, si returele lor umplu literalmente coridoarele celor doua redactii, fiind carate la topit cu camioanele. Chiar e de mirare ca Dinu Patriciu, un om practic, se face ca nu observa aceste nesabuinte si ne intrebam: cu ce s-a ales si inca se mai alege? Cu faptul ca Mircea Dinescu a vociferat in favoarea lui pe salile unui tribunal, dand din maini ca maimutele? Mai nou, desi incepuse bine, Realitatea TV, televiziunea lui Sorin Ovidiu Vantu, a fost acaparata total de aceleasi elite, cu emisiuni de doi lei, de genul celor sustinute de Stelian Tanase si Mircea Dinescu, sau cu partida saptamanala de baliverne intretinuta de Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu, toate cu un rating din ce in ce mai apropiat de 0. In acelasi timp si cu bani proveniti din aceleasi izvoare, un segment important al publicatiilor tiparite – ziare care au avut candva un prestigiu, ajunse astazi la mana unor semianalfabeti – este deturnat spre interesele exclusive ale elitei. Aici li se ridica elitelor osanale si aici sunt calcati in picioare toti cei ce exprima anumite nedumeriri. Si la ce se asteapta cei doi generosi, Patriciu si Vantu, intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat? Ca la o adica elitele disidente vor sari in sprijinul lor? Se insala profund. Vor fi abandonati fara scrupule, acestea orientandu-se spre alte buzunare bine garnisite cu bani.

In toata aceasta sarabanda cu substrat dubios, un factor activ se arata a fi Mircea Dinescu. Nu demult a inceput sa se vorbeasca din ce in ce mai intens si de aranjamentele pe care le-a pus si le pune la cale cu un anume Stefan Radulescu, individ parvenit prin mijloace departe de a fi ortodoxe. Daca lucrurile se vor dovedi in cele din urma adevarate, si sunt, ne vom afla inaintea dovezii ca elitele disidente au reusit sa atinga cel mai coborit nivel de necinste. Si e de sperat ca justitia va intra in actiune cum se cuvine. Degeaba se consuma Mircea Dinescu intr-o argutie incontinenta si sfidatoare, degeaba face parada de vehementa, mutrele lui sunt mutrele unui om haituit de neliniste. Din proprie initiativa s-a asezat pe o bomba cu ceas, a carei explozie va transforma in zdrente morale si parti importante din anturajul lui.

Elita disidenta, astazi

Neindoielnic, una dintre cele mai sinistre lovituri incasate recent de elitele disidente a fost apelul Presedintiei la Vladimir Tismaneanu, spre a conduce un colectiv care sa refere intr-un timp relativ scurt asupra aspectelor detestabile ale comunismului, intru condamnarea oficiala a acesti sistem politic.

In ciuda faptului ca elita, de aproape 17 ani incheiati, ne piseaza la cap cu opiniile ei despre regimurile totalitare si despre tarele comunismului, nici unul din membrii acesteia nu a fost considerat vrednic si apt sa duca la capat o asemenea intreprindere, nici delicata din cale afara si nici pretinzand investigatii speciale, fiind in discutie fapte traite de toti. Sa nu fi avut incredere Presedintia in caimacul intelectualilor autohtoni? Tot ce se poate. Din nefericire pentru acest caimac, opinia publica si intelectualii care nu au facut si nici nu fac parte din haznaua elitelor, constientizeaza afacerea drept un esec lamentabil. Drept un semn de incompetenta si impotenta.

Sa fie elita mai potenta si competenta in alte domenii in care revendica autoritate? De pilda in edificarea unor vehicole ale stralucitelor sale idei, in speta a unor publicatii cu audienta si cu impact in public. Nicidecum. Revistele 22 si Dilema veche sunt ocolite de publicul larg, iar haosul din redactiile revistelor lui Mircea Dinescu, Plai cu boi si Aspirina saracului, l-am constatat personal. Nu se stie cine le conduce si cine le da fasonul, redactorii si diversi truditori la calculatoare apar si dispar din redactie si returele publicatiilor se masoara in tone. La un anume moment, chiar i-am spus lui Mircea Dinescu: transforma, domnule, Aspirina saracului intr-o revista politica, umoristica sau satirica, dar cu obiective precise! Gata, batrane, mi-a raspuns personajul, dar nu s-a facut nimic. Plai cu boi a disparut din peisajul publicistic al tarii, iar Aspirina saracului continua sa muste de fund diverse persoane aflate in dizgratia elitei. Asta pot ei, sa muste de fund, si altceva nu mai stiu. Ca sa nu mai vorbim si de ratingul emisiunilor de televiziune prin care isi recomanda elita ideile: de cele mai multe ori, acesta se arata egal cu zero.

De fapt, elitele disidente si-au erodat prin propriile fapte autoritatea si enumar aici cateva, cu statut indiscutabil de escrocherie. Unii au fost invitati la cate un curs de indoctrinare ideologica de doua-trei luni, departe, peste Ocean, si de cand s-au intors in tara au inceput sa pretinda ca ar fi absolventii unor cunoscute universitati ale SUA. Tot in America, un fost disident a asistat la o prelegere de o ora a unui fost director al CIA si cand a revenit intre noi si-a transformat notitele prelevate la cursuri in interviu, ca sa intelegem si noi cu cine s-a batut el pe burta. Mai nou a explodat si cazul fostului disident Sorin Antohi, care de ani si ani se prezinta drept doctor in istorie, fara sa fie. Dupa opinia noastra, chestiunea e mult mai grava decat colaborarea lui cu fosta Securitate, dovedita recent. In sfarsit, pregatesc elitele urmasi pentru viitor? Desigur, insa acestia sunt educati in acelasi spirit falimentar: opera cat mai putina si reclama cat mai galagioasa. Elocvent este cazul unui istoric aparut in colegiul revistei necomestibile 22, care nu a intreprins nici o cercetare istorica autentica, dar potopeste cu sfaturi televizate pe toti cei din breasla. Este vorba despre Adrian Cioroianu, promotor al unei arogante care-i razbate prin toti porii chipului si prin toate atitudinile etalate in public.

In rest, elita continua sa-i agaseze pe cei ce nu cred in ea prin acte de-o josnicie greu de calificat. Si ma ofer din nou drept exemplu. Nu demult, am calatorit doua luni prin Germania si Franta si, ajuns la Paris, am contactat-o telefonic pe Sanda Stolojan, exprimandu-mi dorinta de a schimba cateva vorbe cu ea. Amabila, mi-a stabilit o zi in care s-o vizitez, insa, atunci cand i-am telefonat ca ma pregatesc sa ajung la adresa ei, mi-a spus ca intrevederea noastra n-ar avea nici un sens, deoarece tot ceea ce prezenta interes pentru actele ei de adversitate fata de regimul comunist de la Bucuresti se putea regasi in interviurile acordate in tara, dupa decembrie 1989. Iar peste numai cateva zile o prietena care tocmai se intalnise si discutase cu venerabila doamna, m-a avertizat ca motivul contramandarii intrevederii noastre era altul. Sanda Stolojan telefonase la Bucuresti, interesandu-se de persoana mea, si i se raspunsese sa se fereasca de mine, deoarece eram un securist inrait!

Or, se stie prea bine cu cine din Bucuresti intretinea Sanda Stolojan relatii de prietenie si colaborare: cu cercurile elitelor disidente si numai de acolo putea sa-i parvina o asemenea idiotenie. In ceea ce ma priveste, din alte motive am regretat ratarea acelui contact. Nu ma interesau rafuielile ei cu establishmentul regimului comunist de la Bucuresti, nici colaborarile ei cu Europa Libera si publicatiile emigratiei romane. Ma interesa altceva. Inca din 1971, la prima mea iesire in Occident, stabilisem contacte cu o institutie din München care-i cauta pe germanii disparuti in al doilea razboi mondial. Pana in 1986, prin cercetari de arhiva si pe teren, reusisem sa rezolv in jur de 1600 de cazuri de barbati si femei despre soarta carora nu se stia nimic in Germania. Tot din arhive, aflasem ca imediat dupa 23 august 1944 familia Stolojan adapostise in resedinta ei un tanar locotenent german, Heinrich Mundt, spre a nu fi capturat de rusi si trimis in Gulag. Autoritatile comuniste au reusit sa-l depisteze pe ofiterul german abia in 1946, probabil ca urmare a unei imprudente sau a unei turnatorii, si cel putin un personaj din familia in speta a facut puscarie pentru actul acela de neindoielnic curaj. Si ma interesa sa aflu de la Sanda Stolojan ce se petrecuse exact in acele imprejurari dramatice. Nu ma interesau rahaturile dupa care se dau in vand elitele disidente din Bucuresti. Insa n-a fost sa fie, elitele noastre actionand conform unui principiu de o ticalosie vadita: daca noi nu facem nimic, nici altii nu trebuie sa faca ceva!

Bineinteles, intamplarea pe care am relatat-o mi-a intarit dispretul pentru aceasta adunatura de haimanale si sunt convins ca si altii au toate motivele s-o priveasca fara apetitul nefast de a face parte din ea. Desi toate probele atesta ca cei mai habotnici colaboratori ai fostei Securitati se regasesc printre ele, elitele continua sa arate pe altii cu degetul si sa induca confuzii in opinia publica romaneasca. Dupa aparitia mea si a poetului Petru Romosan intr-o emisiune televizata in care ne exprimam indoiala ca te poti numi filosof fara sa fi produs o opera filosofica, Gabriel Liiceanu si Mircea Dinescu au transat spinoasa afacere scurt, declarandu-ne pe amandoi securisti. Si cand e vorba de sentinte emise de ei nu e nevoie de probe. Gabriel Liiceanu dixit, Mircea Dinescu dixit. Numai ca aceasta mizerie morala in care se complac reperele noastre morale o sa le iasa curand pe nas. Mai curand decat isi inchipuie ele.

La toate se adauga solidaritatea manifestata cu elementele gastii dovedite a fi in pacat. Cand colaborarea lui Carol Sebastian cu Securitatea a devenit publica, un individ de la Cotidianul, care priveste intr-o parte si vede in alta parte, s-a grabit sa indruge: Fratele nostru, Sebastian! Cand s-a probat si colaborarea lui Sorin Antohi cu Securitatea, o sleahta intreaga de publicisti de ocazie s-a repezit sa inveleasca afacerea in catifea, sa explice ceea ce nu se putea explica si sa-l recomande pe pacatos drept un naiv cu constiinta curata ca lacrima. Iar tratamentele acordate de elita celor suspecti au o dubla masura: despre cazurile Dan Voiculescu si Mona Musca s-a facut un tapaj intens, pret de doua luni incheiate, tapajul fiind reinviat ori de cate ori ii vine elitei bine. In schimb, cazurile Sorin Antohi si Carol Sebastian au fost trecute rapid in uitare. Si crede elita ca toate acestea trec neobservate?

Si mai neted vorbind, elita este astazi incurcata pana la gat in lupte de ariergarda, incercand sa blocheze din fasa toate dezvaluirile ce o pot afecta. A fost suficient ca Adina Angelescu sa depisteze si sa publice in Gardianul scrisoarea trimisa de Andrei Plesu lui Nicolae Ceausescu si alarma a fost declansata. Asupra conducerii cotidianului respectiv s-au facut presiuni de o duritate exceptionala, sa nu mai insiste in directia in care se angajase. Toate publicatiile din parohiile lui Dinu Patriciu si Sorin Ovidiu Vantu au primit indicatii sa nu gazduiasca nici o obiectie la adresa elitelor disidente si nici macar sa nu popularizeze indirect asemenea obiectii, prin replici neinspirate. Obscuritate absoluta! – exclama faimosul Rica Venturiano, iesind clatinandu-se pe binale din camera Vetei. Tacere absoluta! – ne permitem sa parafrazam antologica replica. Nimeni n-a auzit nimic, numeni nu stie nimic. O potlogarie la care cotizeaza mai toate publicatiile din presa centrala, parca anume pentru a confirma o zicere de ultima ora a dlui Dan Voiculescu: nu avem presa independenta.

Simptomatic este si faptul ca elita, mai nou, nu se expune, incearca sa scoata castane din foc cu mainile altora, persoane de regula selectionate dintre tuterii ei. Tot felul de disperati sunt impinsi in fata, sa-l amestece pe dl Ion Cristoiu cu Corneliu Vadim Tudor si Adrian Paunescu. Pai se poate compara ratingul emisiunilor dlui Ion Cristoiu cu audienta anemica a balivernelor lui Plesu si Liiceanu? Pana si Mircea Badea bate cele doua repere morale la fund si totdeauna omul de rand poarta vina, pentru ca, nu-i asa?, nu se ridica la inaltimea de spirit a moftangiilor. Tineri si tinere care in decembrie 1989 se jucau cu masinute, papusi, actibilduri si alte alea, sunt scosi la inaintare sa judece niste oameni care au trait si nesansa de a traversa o epoca departe de a fi fericita, o epoca despre care nici ei si nici ele nu au habar. Falita revista 22 nu a acordat si nici nu acorda drepturi la replica si din toate deriva strania impresie ca elita vrea sa traga cortina peste luminile rampei in care a stralucit pana ieri sau alaltaieri. In afara de asta, nu e capabila nici sa inteleaga semnificatia faptului ca dna Mona Musca, tracasata de CNSAS, exclusa din PNL si nedemn maltratata intr-o scrisoare a lui Gabriel Liiceanu, creste necontenit in sondaje. Daca nici pentru asta nu gaseste o explicatie, inseamna ca nu intelege nimic din ceea ce se intampla in societatea de astazi. Populatia s-a saturat de deconspirari, baliverne si crize de megalomanie fara suport si vrea o constructie care sa prefigureze un viitor ceva mai sanatos decat ceea ce se intampla acum. Daca elitele disidente nu sunt in masura sa se angajeze intr-o asemenea intreprindere, ar face mai bine sa lase lumea in pace si sa-si expuna ideile gaunoase in gazetele de perete de la propriile lor domicilii. Asa cum facea faimosul Nicolae Moraru pe vremuri.

Jocurile elitelor fara opera

Cam fiecare al doilea personaj din asa-zisa societate civila, am afirmat in mai multe randuri, ultima data intr-o emisiune cu dl Ion Cristoiu, a colaborat sub o forma sau alta cu Securitatea. Dupa decembrie 1989, apartenenta la un clan, la o gasca le-a intarit simtitor membrilor sai sentimentul de siguranta si au reusit sa ajunga unii la altii, mirosindu-se intre ei ca niste caini in calduri.

Bineinteles, din pornire, acesta fiind naturalul climatului nostru social, ei s-au legitimat drept cei mai indarjiti adversari ai structurilor fostului partid comunist, ai Securitatii, ai reminiscentelor comuniste si ai comunismului in general. Totodata, au inceput sa arate cu degetul catre unul sau catre altul, acuzandu-i de culpe care le apartineau lor, celor din societatea civila. Insa, daca ei doresc neaparat sa ne numere ouale, vorba dlui Adrian Nastase, avem toate drepturile sa le numaram si noi ouale, ceea ce ar trebui sa fie foarte usor, daca nu ar fi foarte greu.

Si e foarte greu pentru ca doamnele si domnii din clan fac tot ce se poate ca sa-si ascunda trecutul si cand totusi acest trecut se dezvaluie se acopera unii pe altii sau pun impreuna patura pe scandal. Cu toate acestea, problema legitimitatii a ramas catva timp in picioare, fiind transata tarziu si in trepte. In primul rand, anticomunistii nostri s-au raspandit prin presa, avand grija ca anumite intrebari stanjnitoare sa nu transpara in public. Apoi, nu intamplator, s-au inghesuit de la bun inceput in CNSAS, transformandu-l intr-o institutie ineficienta, Andrei Plesu si Mircea Dinescu protejandu-si nu numai propriul trecut, ci si trecutul comilitonilor din societatea civila, despre care nu stim prea multe si banuim ca informatiile despre impostorul Sorin Antohi, de pilda, au iesit in luminile rampei accidental. La schimbarea stafetei din CNSAS, Andrei Plesu l-a lasat pe Mircea Dinescu sa-i continue opera de acoperire, si acesta ascunde si astazi trecutul sau si al maestrului sau. Revenind, ei se considera in drept sa ne numere ouale, ceea ce nu ni se permite si noua. Cu atat mai mult cu cat factorul principal in acelasi falimentar CNSAS s-a format tot sub poalele societatii civile, pe la Alianta Civica.

O alta problema a clanului o reprezinta statutul dubios al apucatului Marius Oprea. Desi a fost ocolit atunci cand a solicitat un certificat ORNISS, se agita, da lectii si arata si el cu degetul in dreapta si-n stanga. Cand l-a numit consilier in materie de securitate nationala, Calin Popescu Tariceanu stia sau nu stia de ce n-a primit subalternul sau certificatul in speta? Daca nu, ii revine culpa de a nu fi studiat cu atentie trecutul consilierului sau. Daca da, inseamna ca a vrut sa sfideze pe cineva. Or, in acest domeniu al sigurantei nationale, ambitiile personale nu prea isi gasesc locul. Ma rog, poate vor reusi sa deconspire ratiunile ORNISS de a fi procedat cum a procedat, niste oameni politici sanatosi la minte, despre care se aude ca sunt tot mai nemultumiti de agitatiile apucatului. Stim ca una din normele ORNISS este de a nu deconspira motivele neacordarii unui certificat. Totusi, atunci cand unul din cei respinsi tulbura excesiv apele, se cuvine sa stim si noi despre ce este vorba in cazul acestui dizgratiat.

Simultan, societatea civila a avut grija sa se asigure cu un antemergator in efortul ei de a blama o Securitate pe care o servise cu sarg, cultivand totodata oameni mai tineri, care sa-i continue opera in viitor. Lui Constantin Ticu Dumitrescu i-a revenit misiunea de antemergator, tocmai pentru ca nu-l doare capul cand loveste cu cornul in zid. Dimpotriva, o tine creanga in declaratii cu subiectul demult fumat: necesitatea condamnarii Securitatii si a regimului comunist. Iar viitorul incepe sa aiba contur prin recrutarea „academicianului” Sorin Ionita si a altor guristi de televizor de aceeasi teapa.

In sfarsit, de la bun inceput, societatea civila avuta de noi in vedere a inceput sa se infiga acolo unde se putea jefui ceva, cat de cat. Intr-o prima instanta, Gabriel Liiceanu s-a multumit cu acapararea fostei Edituri Politice, cea mai inzestrata institutie de gen anterioara anului 1989. Andrei Plesu s-a repezit pe Ministerul Culturii, iar Mircea Dinescu pe Uniunea Scriitorilor, aflata in plina deruta atunci. Prin minciuna, prin avansarea unor date falsificate relative la activitatile proprii, editura Humanitas mimeaza si astazi o prosperitate prefabricata propagandistic. Insa, atata prosperitate cata mai este in portofoliul ei, aceasta e numai in beneficiul lui Gabriel Liiceanu si al amicilor sai. In Ministerul Culturii, Andrei Plesu a lasat o confuzie de nedescris, incadrandu-i intr-o noua schema pe toti prietenii sai apropiati. Iar Mircea Dinescu a pus pur si simplu Uniunea Scriitorilor la pamant. Oricum, pe Mircea Dinescu poti sa-l numesti si administrator de cimitir, si tot va gasi o modalitate sa bage mana in bani, cum a facut-o de altfel si la CNSAS, unde s-a declansat o ancheta cu privire la niste deconturi fictive, pentru care s-au incasat mai multe miliarde de lei vechi.

Cand n-au mai avut ce sa demoleze cu un oarecare profit pentru ei, corifeii societatii civile s-au pus in corpore la dispozitia unor patroni de presa agatati de justitie datorita unor matrapazlacuri in curs de a fi demontate. Si Andrei Plesu, si Mircea Dinescu profita din plin de gratiile lui Sorin Ovidiu Vantu si Dinu Patriciu si le accepta docili. Banul stie ce face. Despre alte aspecte ale activitatilor societatii civile, vom discuta alta data.

Parlament curat sau societate civila curata?

Inca nu am reusit sa aflam cu precizie cand a fost pusa pe roate Societatea Academica Romana, dar se stie ca initiativa crearii ei a apartinut dnei Alina Mungiu-Pippidi. De altfel, dansa o si conduce – nu are somn daca nu conduce ceva – si a introdus-o treptat in peisajul social si politic al tarii. In climatul stiintei si culturii contemporane nu prea si-ar gasi locul, nefiind vorba despre asocierea unor academicieni veritabili, cu opera academica. Toti asociatii sunt guristi de profesie, care ochesc o tribuna de la care se poate vorbi fara nici o opreliste si ne potopesc cu prelegeri despre democratie.

Personal, nu avem cunostinta decat de doi „academicieni” en titre, membri ai societatii in speta: dna Alina Mungiu-Pippidi si dl Sorin Ionita, nelipsit din diverse emisiuni de televiziune in care se pune la cale viitorul politicii romanesti. Dna Alina Mungiu-Pippidi apare mai rar pe sticla, dar si cand apare, vorbeste cam cat vorbeste Sorin Ionita in sapte-opt emisiuni.

Fireste, injghebarea dnei Alina Mungiu-Pippidi e parte a societatii civile, alcatuita cam din aceleasi persoane, de aproape doua decenii. Si societatea civila cotizeaza la toate initiativele ei. Una din aceste initiative a fost aceea a luptei tenace si fara crutare pentru un Parlament curat. Un Parlament in care sa nu mai patrunda persoane cu trecutul patat de diverse responsabilitati detinute sub regim comunist, in masura sa perpetueze in zilele noastre mentalitati din vremuri apuse. Numai ca, dupa opinia noastra, statutul si reperele a ceea ce numim Parlament curat nu pot fi definite decat de o societate civila curata, apreciata ca atare printr-o optica similara. Din nefericire, de asa ceva ducem lipsa si, inainte de a vorbi despre un Parlament curat, ar trebui sa contam pe o societate civila curata, straina de orice influenta contractata sub vechiul regim. Si tocmai pe o asemenea societate civila nu se poate conta.

Insasi dna Alina Mungiu-Pippidi, dupa cum s-a precizat in unele publicatii, a detinut functiuni importante in asociatia studentilor comunisti de la Universitatea din Iasi. O chestiune pe care nu s-a indurat sa o limpezeasca public. Un factor important al societatii civile este si actualul ministru al Afacerilor externe, dl Mihai Razvan Ungureanu, fost membru supleant al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist. Avocati din oficiu au incercat sa-i gaseasca scuze, afirmand ca era tinar si premiant si tocmai asemenea oameni vanau comunistii. Tot ce se poate, insa, la vremea petrecerii faptelor, si altii au fost tineri si premianti si, cu toate acestea, comunistii nu i-au bagat in seama. Trebuia sa te bagi hotarit in fata si sa contezi pe anume relatii ca sa ajungi cineva in imprejurarile de atunci. De altfel, presa a consemnat cu destul umor o situatie anume, cand dl Mihai Razvan Ungureanu a aratat unei asistente de utecisti mana sa dreapta, clamand cu mandrie ca aceea era mana pe care i-a strans-o secretarul general al Partidului Comunist, Nicolae Ceausescu.

Membra a societatii civile este si dna Zoe Petre, fosta rotita cu un rost privilegiat in comitetul de partid al Universitatii din Bucuresti, vreme de aproape doua decenii. O pozitie de care a profitat fara jena, substituind autoritatii profesionale – spun martorii oculari ai acelor combinatiuni gaunoase – o autoritate politica degenerand deseori in atitudini dictatoriale. Iar astazi ne trateaza incontinent cu lectii de democratie de o factura submediocra. La randul sau, alt membru marcant al societatii civile, dl Mircea Dinescu, fost secretar al organizatiei tineretului comunist a Uniunii Scriitorilor, se consuma intr-o retorica anticomunista de un ridicol total. Adevarul fiind ca asa cum se baga in fata sub regimul lui Ceausescu, asa se baga in fata si in zilele noastre. Face parte si el din categoria celor obisnuiti sa se bage in fata sub orice regim. Cu beneficiile de rigoare, desigur. Ca sa nu mai vorbim si de colaboratorii fostei Securitati, depistati recent in randurile societatii civile.

Mai dispunem si de alte exemple, dar ne indoim ca dna Alina Mungiu-Pippidi ar dispune de nervi si rabdare sa ne asculte si sa deduca ce se cuvine din spusele noastre. Noi nu pledam pentru exmatricularea celor citati din societatea civila, dar le recomandam sa faca ciocul mai mic si sa nu se mai exerseze in lectii de democratie in care nu crede nimeni. Opinia publica romaneasca nu este alcatuita cu prioritate din prosti si intelege ceea ce nu inteleg directorii din televiziuni si din presa scrisa, care promoveaza cu o staruinta demna de cauze mai bune asemenea exercitii de ipocrizie. De asemenea, ar fi de dorit si o primenire periodica a societatii civile, sa nu se mai lovim zi de zi, decenii la rand, de aceleasi mutre de practicanti ai unei demagogii sacaitoare si ieftine pana la Dumnezeu. Ajunge! Nu suntem o natiune de maiori si de colonei, in care se recomanda civili numai cei pe care i-am enumerat noi mai sus. Si nu o societate civila tarata de un trecut comunist ne poate recomanda un Parlament mai curat decat cel de azi. Inainte de toate, avem nevoie de o societate civila curata.

Un sforar fara scrupule

O lovitura mai dura decat cea incasata de Gabriel Liiceanu din partea ziarului Ziua, era greu de imaginat. La datoriile acestuia fata de Ministerul Finantelor ne-am referit si noi, mai demult, stupefiati fiind de faptul ca omul mintea asemeni unui birjar, cum ca situatia lui financiara ar fi curata ca lacrima.

A facut-o nu numai intr-un interviu acordat revistei Observator cultural, ci si in alte ocazii. Interesant este faptul ca directoarea editurii Humanitas minte si azi, acuzand nu stiu ce confuzii din site-ul celor de la Finante, despre care s-a dovedit, totusi, ca nu incape nicio alta interpretare. Cu alte cuvinte, ne invartim intr-un mediu de mincinosi intrat intr-un stadiu clinic, care nu se mai vindeca decat daca se trateaza din punct de vedere medical.

Insa cercetarile ziarului Ziua au mers mai adanc, dezvaluind niste dedesubturi de toata splendoarea. Suspecte se probeaza a fi tirajele raportate de editura in speta. La fel, relatiile Institutului Cultural Roman cu Grupul de Dialog Social. Sau cum a adaugat Gabriel Liiceanu editurii sale diverse apendice, toate datoare la stat si inventate exclusiv pentru a dispersa datoriile generale ale patronului. Cum au fost create aceste apendice e o alta poveste, Gabriel Liiceanu etaland niste smecherii carora nu e usor sa le dai de capat. In sfarsit, merita toata atentia felul in care Gabriel Liiceanu si-a insusit editura Humanitas prin frauda, cu concursul amicului sau Andrei Plesu, la data aceea ministru al culturii.

In ultimul timp, o multime de lichele a sarit in apararea filosofului fara opera filosofica, acuzandu-i pe cei ce l-au aratat cu degetul de incultura si reavointa. Ce vor mai spune acum, cand nu mai este nimic de spus? Intr-adevar, la noua serie de rafale care a tintit in reputatia inventata a lui Gabriel Liiceanu, nu se poate raspunde. Nu mai este vorba aici de divergente ideologice, si nici despre cine stie ce principii labile, este vorba de bani, nu-i asa? Si banii se numara, iar rezultatul numaratorii lor nu mai poate fi contestat. Ce vor spune Horia Roman Patapievici sau Berdros Horasangian, cand nimic nu este de contestat? Poate vor ataca pe alte directii, spre a distrage atentia de la Gabriel Liiceanu, cum au facut-o atunci cand s-au repezit impotriva lui Dinu Sararu. Din nefericire pentru ei, nici aici nu e loc pentru contestatii. Cat timp a fost director acolo, Teatrul National a jucat cu casa inchisa, iar recentul succes al filmului Ticalosii, scris dupa un scenariu de Dinu Sararu, dovedeste ca autorul lui sta cu cateva clase deasupra acestei gasti neproductive, reprezentata de Andrei Plesu sau Gabriel Liiceanu.Nu stim insa ce poate spune si ce poate gandi in aceste momente persoana demitizata, chiar Gabriel Liiceanu. Va incerca din nou sa traga de sfori si sa obtina o noua perioada de gratie, prin bunavointa interventiilor lui Traian Basescu? Ca va incerca este limpede, insa nu stim daca va si reusi. Matrozul a intrat intr-o faza acuta a luptei impotriva coruptiei si probabil nu-i mai da mana s-o faca pe salvatorul unui corupt. Atunci, ce ar mai ramane la dispozitie? Eventual, declararea unui faliment ar fi mai cinstita decat alte solutii si spalarea pe maini de o sursa de bani profitabila. Insa si intr-un asemenea caz, Liiceanu va trebui sa justifice sumele datorate in contul impozitelor la stat si nu-i va fi prea usor sa declare transant: domnilor, le-am papat. Alta solutie ar fi sa vanda editura falita cu datorii cu tot si chiar se aude prin targ ca incearca sa bata palma in acest sens cu Sorin Ovidiu Vantu. Speram sa aiba succes.

Oricum, din toata aceasta afacere nu numai el se arata a fi vulnerat, ci intreaga societate civila, in numele careia s-a agitat atatia ani buni. Sa fie o coincidenta ca exact in aceste momente Guvernul scoate la licitatie sediul Grupului de Dialog Social? Credem ca nu. Probabil s-a saturat si o parte din guvernanti sa tot caute in coarne acestei structuri parazite, de care li s-a facut lehamite tuturor.

Pentru ca asupra guvernantilor se rasfrang pretentiile abuzive ale asa-zisei societati civile, despre care constatam ca a intrat in degringolada. Inca doua-trei branciuri si societatea civila va iesi fara glorie din ring, dupa care se va asterne in societate o liniste de bun augur.

Creatia lui Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu va apare ca stransa de gat tocmai de cei ce au inventat-o. Pentru ca o justitie imanenta exista si mai devreme sau mai tarziu isi spune cuvantul.

Fara mama, fara tata…

Necunoasterea mediilor din care ii parvin diverse propuneri suspecte fac din presedintele tarii lemn numai bun de lucrat si manipulat. Cand a venit peste el lista aceea prelunga de doamne si domni care doreau neaparat punerea la zid a regimului comunist, ar fi putut sa se intrebe: cine sunt astia si ce reprezinta?

Sorin Iliesiu, initiatorul demersului, era in mod cert personajul impins in fata, din spatele caruia actiona o falanga de indivizi interesati in diverse scandaluri, menite sa distraga atentia de la parazitismul lor, concretizat intr-o lipsa acuta si evidenta de opera. Iar cei ce semnau demersul, vreo cateva sute de oameni, nu erau decat carnea de tun a ceea ce se numeste societate civila, numele lor regasindu-se pe nenumarate liste emise si in alte imprejurari, chiar si pe lista acelora care, la alegerile din 2000, ne indemnau sa-l preferam pe Ion Iliescu in locul lui Corneliu Vadim Tudor. Astazi, Ion Iliescu este cel de care nu mai au loc. Bun, demersul lui Sorin Iliesiu a fost acceptat. La sugestia cui? Si s-a format comisia prezidentiala faimoasa, destinata sa defineasca regimul comunist drept un regim criminal, in fruntea careia a fost desemnat Vladimir Tismaneanu. Il cunostea presedintele pe acest individ? In ce imprejurari si prin cine? Si iata ca iar ne lovim de o necunoscuta, de personaje ce populeaza anturajele Palatului Cotroceni si care il determina pe Traian Basescu sa adopte decizii paradoxale si uneori de neinteles.

Grav este faptul ca presedintele nu intelege ca nu operatiunea ca atare de condamnare a comunismului deranjeaza, ci optiunile lui, instilate de anturaj, de a da operatiunea pe mana unor oameni neaveniti. In calitate de regim politic importat in aceasta tara, comunismul a ajuns sa fie dezavuat de un personaj de import, fiul unui activist de partid, format ca atare in Uniunea Sovietica, la randul lui importat!

La ceremonia de luni, 18 decembrie a.c., presedintele nu a vorbit in numele lui, ci in numele unor cercuri suspecte din crestet pana in talpi. Anturajul acela misterios care-i comanda gesticulatiile se afla adunat intr-o loja a Parlamentului: este vorba de cei elogiati in concluzia raportului lui Vladimir Tismaneanu drept disidenti dintre cei mai aprigi ai regimului comunist. In primul rand, Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu. In ce a constat disidenta lor? In faptul ca, in anii ’70 si ’80, au incasat tacticos o leafa pentru care n-au fost in stare sa faca nimic. In plus, Andrei Plesu face ce face si nu isi dezvaluie dosarul de Securitate, de care ar trebui sa dispuna orice disident autentic.

Mai lipsea din loja in speta Mircea Dinescu, care a impins disidenta pana la a accede la functia de secretar al organizatiei Uniunii Tineretului Comunist din Uniunea Scriitorilor! Nici asta nu vrea sa stim ce se poate gasi in dosarul sau de Securitate.

Daca ne coboram pana la componenta comisiei selectate de Vladimir Tismaneanu, menita sa-l ajute in titanicul sau efort, dezastrul este complet. Doi dintre membrii ei s-a dovedit ca au colaborat cu Securitatea. Este vorba de mitropolitul Nicolae Corneanu al Banatului si despre falsificatorul de diplome de doctorat Sorin Antohi, a carui colaborare cu Securitatea a fost acoperita pret de peste trei ani de alde Andrei Plesu, Mircea Dinescu si altii din prima formula a CNSAS.

Nu se stie nici astazi in ce a constat disidenta lui Stelian Tanase. Apoi, sa i se spuna lui Mutu ca Monica Lovinescu si Virgil Ierunca ar fi colaborat la raport. Monica Lovinescu, Dumnezeu s-o ajute!, se plimba intr-un scaun cu rotile, iar Virgil Ierunca a si decedat. Nu s-a semnalat nici un contact al lor cu arhivele de la Bucuresti. Cine ar mai fi? Nicolae Manolescu? Omul e mai incurcat decat Trahanache in comitetele si comitiile autohtone si, in plus, de cand a fost numit ambasador la UNESCO, face naveta intre Bucuresti si Paris. De asemenea, nu se stie nimic despre vreun contact al sau cu arhivele regimului comunist, sub zodia caruia a dus-o mai mult decat bine. Si cercul se incheie cu acelasi Sorin Iliesiu, fost ceva mare intr-o scoala superioara de ziaristica, desi nu s-a distins prin nimic in gazetarie.

Mai toti, in frunte cu Vladimir Tismaneanu, afirma ca li s-a limitat accesul la arhivele partidului comunist, insa mai multe persoane care au stat cu ochii pe ei afirma ca, dimpotriva, ar fi xeroxat la greu documente de toate felurile, in regim gratuit, de folosit in lucrarile lor viitoare.

Iesind cu aceasta garnitura in lume, impins din spate de ea, Traian Basescu nu putea decat sa se compromita. Credeam ca va fi o exceptie faptul ca o odrasla de fost nomenclaturist comunist ajunge sa dea tonul in condamnarea regimului comunist. Insa, iata, exceptia a devenit regula.

Fanii lui Vladimir Tismaneanu sunt cuprinsi de delirium tremens cand ne vorbesc despre curajul obiectului admiratiei lor de a-si condamna tatal, pe numele lui veritabil Leon Tisminetchi. Pentru noi, printr-un asemenea gest, Vladimir Tismaneanu se inscrie in randurile acelor baieti oportunisti cat incape, fara mama si fara tata si, evident, fara patrie adorata. Nimic mai mult si nimic mai putin. Pe de alta parte, de un ridicol total ne apare contrastul dintre ceea ce afirma presedintele ieri si felul in care ne abureste azi. In urma cu aproape un an, spunea ca nu dispune de argumente pentru condamnarea regimului comunist si cerea sa-i fie puse la dispozitie. Acum, ni se prezinta deplin iluminat la cap de raportul lui Vladimir Tismaneanu, o colectie de circumstante cunoscute de toata lumea. Sa-i fie de bine, dar asa se intampla atunci cand te asociezi cu cine nu trebuie. Cu disidenti din carton si cu odrasle de fosti nomenclaturisti deveniti peste noapte anticomunisti fara scrupule.

Flux si reflux

Pseudo-elita intelectuala, ii place sau nu ii place, a pierdut o partida hotaritoare, ceea ce e mai important decat toate, chiar daca nu isi da seama si continua sa-si contemple, cu o admiratie nedisimulata, propriul buric. Fie ca ii place, fie ca nu ii place, asta e situatia.

Raportul lui Vladimir Tismaneanu, prin care comunismul era pus la zid ca un infractor oarecare, in momentul lansarii lui, a fost intampinat de un cor de elogii.

Printre principalii aplaudaci ai vestitului politolog de peste Ocean, s-au numarat atunci corifeii autodeclarati ca atare ai elitei noastre intelectuale. Instalata intr-o loja din sala de plen a Parlamentului Romaniei, aceasta batea din palme mai abitir decat toti. Si chiar ne intrebam: ce fel de elita se poate numi aceea care nu poate distinge intre o facatura si un lucru serios, legitimat de un intelectual veritabil? O elita care a ridicat la conditia de geniu un modest utilizator al limbii de lemn?

Ma rog, cert este ca cei ce aveau si alte pareri, timorati de vacarmul starnit si in lipsa de spatii in care s-ar fi putut exprima, s-au marginit sa asiste, rezervati, la spectacol. Era singura atitudine rezonabila in imprejurarile date.

Intre timp, raportul lui Vladimir Tismaneanu, dupa crizele initiale de entuziasm, a intrat in stadiul unui inexorabil reflux. Era si de asteptat ca lumea sa inteleaga, intr-un tarziu, ca avea de a face cu o cacealma. A fost randul elitei sa bata in retragere, retransandu-se in tacere, cei angajati intr-o reactie puternica impotriva facaturii in speta prevaland in noul context.

Insusi Vladimir Tismaneanu nu isi mai poate apara asa-zisa creatie oricand si oriunde, multi directori de ziare evitand sa-l mai ia in consideratie, din convingerea ca s-ar putea compromite. Totul impunandu-se de la sine si integrandu-se in mersul normal al lucrurilor. De data aceasta, a iesit in primele randuri o garnitura de ziaristi autentici, intre care l-as numara cu prioritate pe Victor Roncea, versat si in problemele Basarabiei. Ei au declansat demontarea piesa cu piesa a injghebarii lui Vladimir Tismaneanu, dezvaluindu-i toate punctele slabe. Mai slabe decat orice punct slab, tocmai pentru ca ne divulga si ganduri ascunse, de cele mai multe ori malefice, se dovedesc a fi atitudinea fata de biserica ortodoxa, atunci cand e vorba despre relatiile unor preoti cu Securitatea, cat si evitarea ostentativa a rolului jucat de sovietici in instalarea in tara a regimului comunist. A doua atitudine reprezinta un atavism, o mostenire a traditiilor familiare, iar despre prima ar fi mai multe de spus.

Dupa cate ne amintim, unul din coautorii raportului Tismaneanu, Horia Roman Patapievici, si cand era membru al colegiului CNSAS, a manifestat o inversunare egala fata de biserica ortodoxa. Nu putea el dormi linistit daca nu afla ce preot anume colaborase, candva, cu Securitatea, o chestiune pe care ar fi trebuit s-o dezbata insusi Sfantul Sinod. Or, nefericitul raport, prezentat cum a fost prezentat de Traian Basescu, pune intreaga biserica ortodoxa sub culpa, fara nici un discernamant, incat ne permitem sa ne intrebam: este Horia Roman Patapievici de alta confesiune decat cea ortodoxa? Foarte bine, e dreptul lui, toate confesiunile sunt la fel de stimabile, cand nu imbraca aspecte sectante. Atunci, de ce nu isi vede Horia Roman Patapievici de confesiunea lui si se amesteca in credintele altora?

Spinoasa problema prezinta mult mai multa atentie atunci cand intelegem ca, prin peroratiile si intransigenta celor ce gandesc la fel ca Horia Roman Patapievici, sunt atacate insesi temeliile unei civilizatii. Ceea ce e prea mult si depaseste capacitatea noastra de toleranta.

In ceea ce priveste esuarea romanilor pe orbita unui comunism mai feroce decat cel din alte tari socialiste, Vladimir Tismaneanu ne scoate vinovati ca popor.

Vorbeste de victime, dar evita sa ne comunice in detaliu si criminalii, de unde au venit acestia si cu ce instructiuni.

Cand raportul lui Tismaneanu a fost lansat, deoarece autorul il enumera, intre altii, printre primii activisti ai partidului comunist si pe tac-su, fanii lui jubilau: uite domnule, ce curaj are omul, nu ezita sa-l treaca pe lista neagra si pe cel ce i-a fost parinte! Autorul raportului fiindu-ne prezentat ca un model de corectitudine. In realitate, Vladimir Tismaneanu nu este decat un individ fara mama si fara tata, gata sa se dezica de tot ceea ce l-ar impiedica sa parvina.

Asa cum s-a dezis de manoperele publicate de el in „Viata studenteasca” pe tot parcursul anilor ’70, inainte de a pleca din tara. Nu el a scris tampeniile pe care le semna atunci dezinvolt, ci Sfantul Duh!

Am trecut sumar in revista o parte din povestea acestui flux, urmat de inevitabil reflux, tocmai pentru a releva ca jocurile pseudoelitei intelectuale din Romania nu ajung totdeauna la un final fericit pentru cei ce le declanseaza. Lupta mentalitatilor sanatoase cu maladia care ii bantuie pe filosofii si istoricii nostri ai artei fara opera filosofica si fara opera de istorie a artei, daca se duce cu decizia lui Victor Roncea si a altor gazetari de exceptie, are toate sansele sa invinga.

Oricum, am traversat un moment cand pseudoelita s-a compromis de plano fata de constiinta opiniei publice, nu mai are decat reactii sordide si a preferat sa-si mute gesticulatiile pe terenul spolierii oamenilor cu bani, zapaciti de tiradele lor onctuoase.

Elita intelectuala, ii place sau nu ii place, a pierdut o partida hotaritoare, ceea ce e mai important decat toate, chiar daca nu isi da seama si continua sa-si contemple, cu o admiratie nedisimulata, propriul buric. Fie ca ii place, fie ca nu ii place, asta e situatia.

Mihai Pelin

2007

Remember: Aici Radio Securitatea Libera

Ne-a parasit Mihai Pelin, un Cavaler al Adevarului

Asociatia Civic Media anunta cu durere un an de la trecerea la cele vesnice a bunului nostru colaborator si prieten, scriitorul, publicistul si neobositul cercetator al istoriei comunismului, Mihai Pelin, un model al luptatorilor pentru Adevar.

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

Va prezentam mai jos, In memoriam, cateva file din publicistica sa energica prin care reusea remarcabil sa demaste impostura, minciuna si ticalosia ocupantilor Romaniei.

Mihai Pelin a murit in reculegere, în seara zilei de vineri 14 decembrie, la Spitalul Fundeni, după ce la patul de suferinţă un cor de tineri, condus de preotul Clinicii, i-a cântat colinde. Sufletul lui a însoţit aripile de înger ale cântărilor sfinte. Prietenii şi cititorii săi i-au prezentat un ultim omagiu în Capela Cimitirului Străuleşti 2, unde a fost corpul neînsufleţit al celui ce-a fost, până în ultimele sale zile de viaţă, un neobosit căutător de adevăr. Funeraliile au avut loc marti, 18 decembrie, la orele 12.00. Au fost prezenti putini sai colaboratori de incredere si prieteni jurnalisti, scritori, istorici, fosti si actuali ofiteri de informatii.

Istoricul Mihai Pelin s-a născut în vara lui 1940, la Cernăuţi, de unde familia sa a fugit de hoardele bolsevice dupa invadarea Romaniei Mari. Absolvent al Facultăţii de Filozofie din Bucureşti a fost jurnalist la „Scânteia tineretului”, „Tribuna României”, „Ramuri” şi „Flacăra”. Membru al Uniunii Scriitorilor, a debut editorial cu volumul „Redactori şi pianişti” (1967), urmat de „Inaderenta” (1968), „Miorita nu s-a nascut langa stele” (1973), „Caderea Plevnei” (1977), „Sa pierduta pe mare” (1983), „Speranta” (1984), s.a.

Pasiunea pentru necunoscutele istoriei şi gustul pentru risc al căutătorilor de adevăruri ascunse i-au favorizat şansa, rară pentru acele vremuri, de a edita la Veneţia trei volume masive de reconstituiri, documente civile şi militare din anii participării României la cel de-al doilea război mondial. Acolo, a fost alaturi de miscarea romanilor anticomunisti din Italia. Ultima sa lucrare, al carui manuscris l-a definitivat cu putin inainte de spitalizare, privea misterele celor doua Legatii italiene la Bucuresti in perioada celui de-al doilea Razboi Mondial. A colaborat, de asemenea, cu serviciul specializat al Crucii Roşii din Munchen (Suchdienst) la lămurirea dispariţiilor unor militari germani în toamna anului 1944 în România.

Aceste şi alte asemenea merite si contribuţii la intarirea relatiilor dintre Italia si Romania au fost răsplătite cu demnitatea de Comandor al Ordinului Solidarităţii Italiene (Stella della Solidarieta’ Italiana)(foto).

După 1990, a fost angajat al revistelor româneşti pentru străinătate şi al publicaţiilor „Baricada”, „Expres Magazin” şi „Independent”, în ultimii doi ani fiind colaborator permanent al ziarelor „Jurnalul Naţional” si “Cronica Romana” si consultant special al Asociatiei Civic Media, in vederea deconspirarii cartitelor anti-Romania din serviciile secrete, presa si societatea civila.

Dorinţei exprimate în chiar lozincile purtate şi strigate de demonstranţii din decembrie 1989 de a avea acces la adevărul asupra istoriei recente, Mihai Pelin i-a răspuns cu întreagă putere şi fidelitate. În cele aproape două decenii ce s-au scurs de-atunci, şi-a consacrat întreg efortul şi timpul de care un pasionat de cercetare poate dispune, investigaţiei şi studiilor în arhivele comunismului românesc. Printre scormonitorii în arhivele speciale, Mihai Pelin a fost cercetătorul şi publicistul de excepţie care a făcut publice documente esenţiale din zonele puterii şi influenţei, cu modestie si fără a urmări şi plănui şantaje ori avantaje personale. În paradoxurile „democraţiei originale”, prin „curăţarea” din arhive a multora din informaţiile consemnate de Mihai Pelin, înseşi cărţile sale s-au metamorfozat acum în documente valoroase.

Faptul că a fost primul cercetător care a intrat în Arhivele fostei Securităţii în scopul publicării documentelor studiate, i-a adus popularitate şi prestigiu, numeroşi colaboratori dar şi puternici şi nemeritaţi duşmani. Rezultat al acestor documentări a coordonat editarea primelor patru volume ale Cărţii Albe a Securităţii (1996-1997). Mai cu seamă, dintre acestea, volumul „Istorii literare şi artistice (1969-1989)” a generat dezbateri, conflicte şi patimi. Alte volume, având la bază documente inedite din arhivele speciale, îngrijit prefaţate, redactate şi adnotate de Mihai Pelin, au fost adevărate best-seler-uri ale istoriografiei şi publicisticii post-comuniste. „Epistolarul Infernului” (1993), „Sionişti sub anchetă” (1993), „Legenda si Adevar” (1994), „Culisele spionajului românesc” (1997), „Operaţiunile Meliţa şi Eterul. Istoria Europei Libere prin documente de Securitate” (1999), „Artur – Dosarul Ion Caraion” (2001), „Iluziile lui Iuliu Maniu” (2001 şi 2002), „Opisul emigraţiei politice. Destine in 1222 de fise alcatuite pe baza dosarelor din arhivele Securitatii” (2002), „Genii si analfabeti” (2002), „Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie politică” (2003), „Italieni, va ordon, treceti Prutul!” (2003), „SIE & SRI – Trecutul nu se prescrie” (2004), „Vieţile pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor români între legionari şi stalinişti” (2005), „Diplomatie de razboi” (2005), sunt câteva dintre cărţile semnate de Mihai Pelin, din raftul ce-i este consacrat în biblioteca personală a specialiştilor şi iubitorilor de istorie si adevar.

Dumnezeu sa-l ierte!