sâmbătă, 19 mai 2012


Mihai CONŢIU

Preţul „eternităţii” unui creator

Care-i juriul care stabileşte „cine-i cu stea în frunte”?

Am urmărit, într-una din seri, la emisiunea „Fabrika” a Nataliei Morari de la „Publika Tv”, o dezbatere extrem de interesantă. Mi s-a părut chiar controversat de interesantă din perspectivele pe care le veţi înţelege pe mai departe. Într-o „normalitate intelectuală” specifică oricărei culturi naţionale care se respectă, invitaţii unei emisiuni ca cea despre care vorbesc ar face şi ei parte din aceeaşi „normalitate intelectuală”. Fireşte că nu vreau să-i ofensez, ci constat, la fel cum fac şi ei în raport cu realitatea pe care şi-o percep după propriile putinţe. Motivul iniţierii acestei dezbateri televizate l-a constituit marea dispariţie a Mariei Bieşu dintre noi, care beneficia de doar 1800 de lei pensie, şi, în general, condiţia creatorului şi grija pe care trebuie să o aibă statul pentru marile valori. Regretata mare artistă Maria Bieşu, spre deosebire de o cohortă întreagă de creatori, a avut un talent absolut uriaş. Talentul ei absolut special a fost apreciat de către cele mai rafinate jurii internaţionale. Bieşu a oferit o creaţie interpretativă receptabilă în întreaga lume, nu o poezie sau o bucată de proză intraductibilă sau cu valoare îndoielnică şi de unică utilitate pentru un grup restrîns.



Reminiscenţe comuniste



Chestiunile puse în discuţie, care, în general, sînt un fel de obsesie a intelectualităţii de aici, au fost şi sînt viciate, iar asta în fond, de lipsa de obiectivitate, onestitate şi „evaluare intelectuală” autentică. Fără s-o dorească deloc, scriitorii şi ceilalţi creatori moldoveni, prin pretenţiile pe care le au faţă de stat, sînt nostalgici după privilegiile nemaipomenite pe care le aveau puse la dispoziţie de către fosta URSS. Ce altceva înseamnă juisarea de după obţinerea unor titluri, inutile în opinia mea, de „artist emerit”, maestru în artă”, „artist al poporului” etc. Cunosc astfel de „profesionişti” care nu cunosc nici regulile gramaticale elementare şi au un vocabular atît de sărăcăcios şi defectuos încît îţi vine să urli, dar ei se numesc „creatori”!

Foarte mulţi prozatori, poeţi, pictori, actori sau muzicieni de-a dreptul geniali au sfîrşit în sărăcie cruntă, iar exemple există cu duiumul peste tot. Este sau a fost alegerea ori destinul fiecăruia dintre ei. Creaţia, plastică, actoricească sau poetică, de exemplu, este un act voluntar, la fel cum de voluntară este dorinţa celui care vrea să devină bucătar-şef. Nu statul este cel care te obligă să-ţi alegi acest destin, motiv pentru care este scutit din start de responsabilităţi de genul celora invocate de moldoveni. Aici avem de-a face cu un destin liber asumat faţă de care nu trebuie să manifestăm neputinţe fiziologice „din cauza statului”.

În clipa în care ceri asistenţă de la un Guvern, de la stat, atunci, creator fiind, trebuie să slujeşti şi intereselor naţionale ale statului în anumite dimensiuni ale artei tale, adică, pe alocuri, eşti nevoit să-ţi asumi şi rolul de propagandist oficial. Ce este dulcele şi vicleanul Sandu Grecu? Un satir al statului. Cît de „artist” este cel care cere ajutor de la o autoritate statală? Nu-i aşa că prin aceasta îşi amanetează automat conştiinţa şi libertatea de creaţie? Dacă statul te ajută, atunci îl mai poţi critica atunci cînd se poartă abuziv cu proprii cetăţeni? Foarte mulţi creatori geniali ai omenirii, de-a lungul mileniilor, pentru a-şi desăvîrşi operele, au fost supuşi credincioşi ai regilor, împăraţilor, preşedinţilor şi dictatorilor popoarelor lor. Cu toate acestea, operele lor „au fugit de sub supravegherea dictaturii”.



Aristocraţie şi boemă”



„Arta cere sacrificii”, iar cel care a rostit prima dată această propoziţie s-a gîndit la fireasca rupere a creatorului de îmbuibarea cotidiană atunci cînd chiar nu şi-o permite. Din perspective genetice incontrolabile, inexplicabile, „vocaţia de creator” se naşte şi în familiile nevoiaşe, dar şi în „zidurile unor castele”. Condiţiile în care s-a născut fiecare din ei îşi pun şi amprentă asupra operei oricăruia. Una este personalitatea şi creaţia „bietului” Dostoievski, alta este cea a contelui Tolstoi. Una este să creezi în „lenea boierească” pasională a lui Vasile Alecsandri sau Duiliu Zamfirescu, alta este să-ţi creezi opera în lipsuri şi frustrări ca Eminescu, deşi nu provenea dintr-o familie amărîtă. Astfel, marea creaţie este apanajul tuturor, indiferent de condiţia lor socială. Sînt creatori aristocraţi şi creatori boemi. Fireşte că şi aceştia se disipează între ei. O parte dintre aristocraţi renunţă la totul pentru „boemă”, cum şi o parte din „boemă” devine aristocrată. Cum există o vocaţie a „boemei”, a degradării fizice şi fiziologice chiar în rîndul unor creatori, la fel există şi o dependenţă de civilizaţie şi confort în cazul altora. Printre altele, în afară de Edgar Allan Poe, Baudelaire etc., vă amintesc că marele Mircea Eliade a murit mai sărac decît mulţi alţi scriitori moldoveni. Nu vă mai obosesc cu exemple deoarece sînt multe. 



Antumitate şi postumitate   



Valoarea unui creator nu-i este certificată la modul cel mai autentic de către antumitate, contemporaneitate, ci de către postumitate. Contemporanii, mai ales în R. Moldova, devin concesivi cu cei mai futili creatori. Aici, în acest colţ de lume cu oameni obsedaţi de istorii, eternitate şi, mai ales, glorie antumă, nu putem vorbi de simţul măsurii şi de o critică de artă obiectivă măcar în parametri elementari. Absolut toţi creatorii din R. Moldova manifestă o nerăbdare febrilă de a intra cu orice preţ într-o istorie de care nu sînt nici ei siguri, dar intuiesc faptul că „acum este momentul”. Fiecare, mai tînăr, îi preamăreşte „genialitatea” celui mai vîrstnic cu dorinţa secretă şi efemeră că şi lui i se va întîmpla la fel.

Preocupaţi fiind să rescrie „istorii”, artiştii moldoveni nu iau în seamă Lecţiile Istoriei. Crezînd că-i la modă, au devenit demolatori ai statuilor care nu le convin, uitînd că şi propriile lor statui pe care şi le ridică, în viaţă fiind, pot deveni material feros sau de piatră bun pentru alte utilităţi viitoare.

O ţară îşi îmbogăţeşte cu adevărat patrimoniul cultural doar cu posteritatea bine filtrată şi confirmată de generaţii a unui creator. În logica unor artişti moldoveni, iar aici îmi amintesc despre replicile a doi invitaţi din emisiunea mai sus pomenită, este vorba de Emilian Galaicu Păun şi Sandu Grecu, Olanda este o ţară abuzivă deoarece şi-l asumă după ce „l-a lăsat” să moară în mizerie pe unul dintre cei mai mari pictori ai omenirii, pe Vincent van Gogh, care n-a cîştigat în întreaga lui viaţă nici măcar cît valorează acum doar unul dintre tablourile sale.

Valoarea autentică, să-i zicem genială, a unui creator nu poate fi calificată ca fiind nemuritoare de către contemporanii acestuia întrucît, deocamdată, aceasta nu poate fi categorisită altfel decît ca fiind o modă, un curent sau o mişcare. „Renaşterea”, de exemplu, nu a fost evaluată şi fixată în istorie de către renascentişti, autorii acesteia.



„Sîntem şi noi viitoare genii, aşa că aveţi grijă de noi!”



Cam aşa părea că spune gingaşul şi respectatul de mine scriitor Emilian Galaicu Păun. Acesta, în emisiunea despre care vorbeam la început, după ce regizorul Sandu Grecu, pe care, de asemenea, îl respect, „i-a ridicat mingea la fileu” lăudîndu-l, a pledat pentru privilegiile de care trebuie să se bucure generaţia sa din partea statului. Adică, acum, ei muncesc mult (este foarte adevărat!), se afirmă pe plan internaţional, iar statul s-ar putea să aibă tupeul să şi-i asume în patrimoniul cultural naţional fără să investească în ei, aşa că trebuie el, statul, să aibă mai multă grijă de valorile naţionale. Spre a fi mai ilustrativ, Emilian a spus că a venit la emisiune cu maxi-taxi, plătind trei lei, şi se va întoarce acasă la fel. Moment destul de penibil pentru acest om pe care, sincer, îl respect. A emis totuşi o contradicţie: Vorbind despre faima pe care generaţia sa o poate aduce statului, a mai afirmat că ediţiile cărţilor sale se vînd. Dacă se vînd, înseamnă că are drepturi de autor, dar nici nu cred, pe de altă parte, că editura respectabilă pentru care lucrează îl plăteşte cu nasturi.

Fără s-o dorească, sînt sigur că Emilian, în subconştient, are şi ne-a demonstrat o legitimă furie faţă de „bătrînii dinozauri” ai literaturii de aici care „benchetuiesc” în cea mai falsă „genialitate” locală, dar îmbelşugată. Crezînd că i se pare legitim ca statul să acorde un fel de sinecuri unor scriitori, Emilian nici nu-şi imaginează că acestea ar fi aranjate să ajungă la aceiaşi dinozauri literari. Fără s-o dorească, cere de la stat exact ceea ce au cerut de peste două decenii cei care au fost deprinşi cu fostul „confort creativ” oferit de către sovietici „bătrînilor interpreţi”.



Este arta o marfă? Harry Potter şi moldovenii



Sigur că este, căci aşa este în tot Occidentul civilizat! Atunci ea trebuie vîndută! Pentru a o vinde, este nevoie de cumpărători! Dacă nu sînt cumpărători, atunci aceştia trebuie să fie inventaţi sau deprinşi cu calitatea unui astfel de produs. Sprijinul din partea statului pe care îl cer creatorii moldoveni ascunde un secret şi un paradox care te năuceşte! Ei, declarativ, se declară adepţii economiei de piaţă, dar, pentru că nu-şi pot vinde, de exemplu, cărţile unui public cititor înfometat de lectură, vor ca statul să le achiziţioneze pentru biblioteci sau chiar instituţii. Există aici deprinderea unei „obligativităţi” a cumpărării spre lecturare condiţionată a unor cărţi, iar în cazul de faţă îmi amintesc de un mediocru roman al poetului şi ziaristului Nicolae Dabija. Imaginaţi-vă că scriitoarea britanică J.K. Rowling s-ar plînge că Regatul Unit nu-i respectă pe scriitori, nu le creează condiţii şi Guvernul britanic nu o sprijină măcar în iniţiativa ca bibliotecile să-i achiziţioneze seria de cărţi „Harry Potter! Ce-ar fi fost să protesteze astfel cînd avea binecunoscutele volume în manuscris?

Dar ce să spun despre J.D. Salinger, autorul celebrului roman „De veghe în lanul de secară”? Nu este nici măcar „maestru în arte” al SUA, „bietul” de el, dar tot nu s-a plîns de faptul că bogatul stat american nu-şi susţine valorile!



Cine trebuie să-i ajute pe creatori?



Doar ei se pot ajuta pe sine, să înveţe să devină şi negustori ai propriilor creaţii dacă vor să fie independenţi! Pentru aceasta, însă, trebuie „să rupă inima tîrgului” cu operele lor, să convingă publicul că au idei, nu că scriu cărţi, pictează sau sculptează doar pe înţelesul propriilor lor familii. Mulţi dintre ei, vorbesc, fireşte, despre artiştii, creatorii moldoveni, au nevoie sau au deja un „protector” politic sau din sfera oamenilor de afaceri. Problema lor este că nu ştiu cum să încheie un Pact cu aceştia, iar asta la vedere. Le pot servi, prin scrisul, opera lor zona de interes, dar pot să-şi stipuleze, prin Contract, şi libertăţile creative, care, oricum, dacă sînt majore, fundamentale, depăşesc spaţiul meschin de preocupare sau înţelegere ale finanţatorului, chestie care nici nu l-ar deranja pe acesta din urmă. Neavînd astfel de finanţatori, fără să fiu pizmaş de felu-mi, îmi aduc aminte de o butadă, construită intenţionat agramat, care circula, odată, prin mediile mele bucureştene şi care sună cam aşa: „Viaţa este grea,/ Oamenii e fiare,/ Actele vorbeşte,/ Scapă cine moare!”.



Sîntem subminaţi de artişti?



Într-o ţară în care politicienii îşi creează permanent privilegii, creatorii, ca odinioară, vor privilegii egale cu cei dintîi. Atunci cum să-i mai credem, pe creatori, că ne sînt egali în suferinţă cu noi, că ne-o înţeleg deoarece ne-o împărtăşesc? Nu-i aşa că nu se deosebesc în nici un fel de „patrioţi” de genul lui Mihai Ghimpu?

În timp ce noi dăm sfaturi şi o facem pe şcoliţii la Chişinău, ţăranul moldovean îşi vede de amarul lui. De ce să nu încercăm să introducem în manuale şi astfel de biografii anonime cu adevărat eroice? Vedeţi că nu am avansat deloc? Noi îl reţinem, de exemplu, pe sclavul Spartacus, dar nu avem mărturia nici unuia dintre milioanele de sclavi care au construit piramidele egiptene, bazilicile şi toate palatele lumii! Nu-i aşa că sîntem aceiaşi exploatatori? Este mai uşor să reţinem şi să mediatizăm acţiunile sîngeroase ale piraţilor de odinioară sau ale bandiţilor contemporani decît să vorbim despre soarta acceptată ca o fatalitate de către bieţii ţărani moldoveni! Cu ce sîntem noi mai buni decît ei?  Nu sînt ei talentaţi, geniali şi sublimi în umilinţa lor cosmică? Dar cît de modeşti sînt!