Calomnierea lui Avram IANCU

Conducatorul rezistentei romanesti din Muntii Apuseni din anul 1849, Avram Iancu, a suferit o pedeapsa mai crunta decat moartea: inca din timpul vietii sale s-a incercat acreditarea ideii ca ar fi innebunit. Relatarile presei de la Viena si Budapesta din secolul al XIX-lea au lansat aceasta idee, care printr-o ciudata empatie a fost preluata si in Romania.

Teza nebuniei

In 1872 presa austro-ungara anunta moartea "craisorului muntilor" intr-un articol care a aparut preluat din ziar in ziar - "de la Wiener Fremdenblatt", la "Hon": "La inceputul anului 1850 a devenit tulburat la minte si de atunci ratacea fiind dedat bauturii prin partile muntoase ale Transilvaniei. Uneori avea momente lucide si atunci vorbea despre trecutul sau, dar curand i se intuneca capacitatea de gandire si atunci cand i se punea vre-o intrebare despre trecutul sau obisnuia sa zica: Aerul din case era stricat si atunci am venit eu ca o furtuna pentru a-l curati". Alte relatari din presa austro-ungara sustineau ca Avram Iancu a fost silit sa duca o viata de mizerie, cersind prin satele din munti ca lautar orb". Aceasta teza este partial sustinuta de faptul ca dupa incheierea revolutiei de la 1848 Avram Iancu n-a avut un domiciliu fix, ci a ratacit din sat in sat prin Muntii Apuseni. Insa aici trebuie luat in considerare faptul ca Avram Iancu a fost arestat in anul 1852 fara nici un motiv, legat si batut de un functionar austriac. Lipsa de incredere a lui Iancu in autoritatile habsburgice este cat se poate de explicabila, iar furia lui fata de austrieci in urma sacrificiilor facute in numele imparatului de la Viena trebuie sa fi crescut exponential. De asemenea Iancu nu putea uita soarta prefectului sau Ioan Buteanu, luat prizonier de trupele maghiare ale maiorului Hatvani chiar in timpul unor tratative de pace, pentru a fi spanzurat fara sa aiba parte de judecata. Astfel ca fraze de genul "desigur ca fiind cuprins de schimbarea frecventa a localitatii, inclinatie nu rara la bolnavii mintali, a vagabondat in regiunea muntoasa natala" (Eugen von Friedenfels) nu trebuie pur si simplu luate ca atare - mai degraba pare probabil ca Iancu a incercat sa nu le stea la indemana unor austrieci cuprinsi de exces de zel.

Lajos Kossuth a murit in 1894, dupa ce a declansat foarte multe conflicte in cadrul emigratiei maghiare. Kossuth l-a acuzat permanent pe Arthur Gorgey de tradare - desi Kossuth a fugit in Turcia din fata armatei ruse

Testamentul lui Iancu

La 20 decembrie 1850 - anul in care ziaristii austro-ungari sustineau ca ar fi innebunit - Avram Iancu isi scria cu propria mana testamentul: "Ultima mea vointa. Unicul dor al vietii mele fiind ca sa-mi vad Natiunea mea fericita, pentru care dupa puteri am si lucrat pana acuma, durere fara mult succes, ba togma acuma cu intristare vad ca sperantele mele si jertfa adusa sa prefac in nimic. Nu sciu cate dile mai voi ave, un fel de presimtire imi pare ca mi-ar spune ca viitorul este nesigur, voiesc dara si hotarat dispun ca dupa moartea mea toata averea mea miscatoare si nemiscatoare sa treaca in folosul natiunei pentru ajutor la infiintarea unei academii de drepturi, tare credand ca luptatorii cu arma legii vor pute scoate drepturile natiunei mele. Campeni, 20 dec. 850". Cu un scris de mana sigur, clar si concis in exprimare, este putin probabil ca testamentul de mai sus a fost opera unui alienat mintal.
O alta scrisoare - de data aceasta din 1867, la 17 ani de la presupusa declansare a unei afectiuni mintale - a lui Avram Iancu vine sa infirme in continuare teza nebuniei. In 1867 tovarasul sau de lupta Ilie Macelariu il chema pe Iancu la Sibiu, iar Iancu ii raspundea astfel: "Frate Ilie, am primit scrisorile tale din 5 si din 25 februarie si daca inca nu ti-am raspuns nu crede ca s-a intamplat din alta cauza decat numai din simplul motiv ca mi-am propus sa nu mai corespondez cu nimeni. Sute de scrisori de la prieteni si colegi de scoala le-am pus la o parte, fara a fi raspuns acelora, care desigur numai cu buna intentie au vrut sa stie daca mai traiesc sau nu, ceea ce desigur din partea mea este o indiscretie, dar nu sunt eu de vina daca din pacate am trait experienta trista ca in timpurile de acum omul nu mai stie cui sa se increada. Cum ma intrebi tu ce mai sper si ce cred? Iti raspund ca timpul sperantelor mele a trecut si ca credinta mea este aceea a sarpelui, care i s-a dat de la natura de a-si apara capul, dar nu crede ca aceasta o spun fiindca as vrea sa-mi apar viata nenorocita; nu pentru aceasta viata mi-am riscat-o de mai multe ori in 1848 si 1849 pentru natiunea mea iubita si credinta pentru imparat, ci inteleg prin aceasta natiunea mea iubita care geme sub atatea greutati si pentru care m-ar durea inima daca prin dezvaluirea credintei mele adevarate as duce-o intr-un pericol si mai mare. Cu alta ocazie, mai multe, ramai sanatos si nu uita pe aceea mama al carei piept l-ai supt si pe sincerul tau prieten, Iancu, m.p., advocat si prefect, Vidra de Jos, 15 mai 1867". Randurile de mai sus dezvaluie faptul ca Avram Iancu se gandea in continuare la o ridicare armata a romanilor - insa se temea ca va produce mai mult rau decat bine.

Un om bogat

Avram Iancu, la doar 24 de ani , a coordonat cu succes rezistenta romanilor din Muntii Apuseni, reusind sa respinga toate atacurile armatei maghiare
Alte relatari contemporane vin sa contrazica teza saraciei si mizeriei lui Avram Iancu. Ilie Macelariu povesteste astfel episodul intalnirii dintre Avram Iancu si oficialii austrieci: "In anul 1852 cand Iancu era la mine m-a rugat domnul guvernator personal si prin Heidte de a indupleca pe Iancu sa primeasca un post la Viena cu 2000 de florini sau in Sibiu cu 1600 de florini. I s-a oferit si o subventie lunara de 800-1000 de florini. Toate le-a refuzat, avand numai singura dorinta de a fi lasat acasa. La insistentele repetate ale lui Heidte, Iancu i-a declarat in prezenta mea: Guvernul sa faca la Campeni o universitate romaneasca si in Vidra de Sus o baie cu aburi! Intrebat ce cheltuieli a avut el la Sibiu a raspuns: <>. Am fost nevoit a-l contrazice si a afirmat ca mie imi este dator cu peste 100 de florini iar la restauratorul din Medias cu 200 florini, la care el a raspuns: tatal sau le va plati desigur. Cu aceasta ocazie Heidte i-a dat lui Iancu in mana 500 de florini care Iancu mi-a predat-o mie la poarta casei Sonnenstein (biroul lui Heidte) prin cuvintele "Primeste-i si plateste". Proprietarul de atunci al restaurantului din Medias, Lobontiu, a facut revendicarea ca Iancu a preluat de mai demult o datorie de 185 de florini pentru Barnutiu si Boier ceea ce Iancu a recunoscut si astfel i-am achitat lui Lobontiu 400 florini". Mai mult, Iancu a lasat la moartea lui suma de 1700 de florini - o suma impresionanta pentru acea vreme cand un bou costa 30 de florini.
Nebunie inexistenta
Alte relatari, culese in anii de dupa moartea lui Avram Iancu vin sa ateste faptul ca acesta era cat se poate de sanatos din punct de vedere mental.
O data, in Bodesti, pe la 1867, Iancu a fost patru zile oaspetele unei nunti taranesti, la familia Sida din crangul Higiesti, care isi aducea ginere in casa, pe feciorul popii Onu Indries din Dobrot. Cu toate ca mirele era din al patrulea sat, si Iancu a insotit alaiul, intorcand vizita Ia socrii mari, cum e obiceiul. Un martor ocular, copil de vreo 12 ani pe atunci, mai spune ca Iancu a petrecut frumos la nunta si ca nu-i adevarat ca ar fi fost nebun: "S-o fost smintit el putin de nacajit ca imparatu i-o fagaduit un colt de tara si l-o mintit cand s'o gatat bataia. De aceea i-o trimis raspuns, ca un boland nu sta de vorba cu un mincinos. Si-am auzit, ca de alta oara cand l-o chemat imparatu sa se impace cu el, Iancu o pus seaua p'o vaca si asa o vrut sa mearga calari in calea imparatului, tot in batjocora, dar nu l-or lasat a lui."
Iscusinta la cantatul din fluier depasea cu mult simplele calitati de lautar. O alta marturie spune ca prin anii 1868 Mircea Stanescu isi serba nunta cu d-soara Talos din Halmagiu. Natural, printre invitatii de frunte era si Iancu. Lumea ar fi voit sa danseze Romana, dansul iesit de curand la moda, dar orchestra nu cunostea melodia. Dintre cati incercara, singur lui Iancu ii reusi sa cante melodia cea noua dupa notele publicate de revista "Familia".
Dascalul Alexandru Popescu din Halmagel isi amintea astfel de Avram Iancu: "Intr-o seara de toamna, a putut fi prin anii 1865-'66, picase iara Iancu Ia noi in sat. Cand am vazut ca tine spre casa popii Grigorescu Grigorie, m-am luat si eu intr-acolo. Indata ce-a sosit Iancu, popa a poruncit preotesei sa aduca vinars, pita si clisa. Si ne-am omenit toata noaptea. Iancului nu-i placea sa vorbeasca despre revolutie. A spus numai atata ca: vaca lui cea neagra va fata peste 70 de ani".
Preotul Ioan Halmagean isi amintea ca in anul 1859 Avram Iancu facea vizite dese la gimnaziul de la Brad. Intra chiar prin clase, audiind lectiile profesorilor. De asemenea, era de fata la examenele festive de sfarsit de an.
Iubit de toti motii
Istoricul Eugen Friedenfels relateaza urmatorul episod povestit de Ilie Macelariu: "Pe la 1860, prietenul sau din Sibiu, Macelariu, l-a cercetat pe Iancu in Abrud. Venise cu inca un prieten, ca sa se intereseze de starea Iui si sa-l convinga sa participe la o intrunire a vechilor luptatori nationalisti, care avea sa se tina Ia Alba-Iulia. Mai socoteau dansii ca-I vor putea scoate din acest mediu si sa-l readuca printre prietenii de odinioara. Macelariu, care fusese si comisar guvernial, putea face prin aceasta si o fapta placuta guvernan­tilor, cari nu conteneau sa socoteasca primejdioasa prezenta lui Iancu in popor. Iancu, pe care Macelariu spune ca l-a gasit mai putin tulburat decat crezuse, s-a gandit un timp, apoi s-a impotrivit. Isi reamintea poate umilirea suferita acolo. In sfarsit, dupa multa insistenta, a consimtit sa mearga pana la Alba Iulia. <> - fu raspunsul repetat si hotarat al lui Iancu. Cand sosi ceasul plecarii, cat ai bate din palmi, navalira motii din toate partile, vociferand si blestemand, impotrivindu-se indepartarii lui Iancu. Apoi se stransera roata in jurul Iui, implorandu-l: Tu sa ramai Ia noi si sa tii cu noi, nimeni sa nu te duca de aici!"

George DAMIAN




Categoria: Articole Publicat la: 1 Mar 2009
In creierul Muntilor Apuseni, in fosta comuna Vidra de Sus, vedea lumina zilei in anul 1824 Avram Iancu, acel viteaz si drept barbat pe care poporul l-a numit cu drag “Craiul Muntilor”.
La umbra plopilor saditi, dupa cum crede poporul, chiar de mana lui, micuta casa natala, deasupra careia sta inaltat un acoperis tuguiat ca o caciula, pastreaza intreaga comoara de marturii (documente, fotografii, arme, obiecte de folosinta casnica etc.) legate de zbuciumata viata a lui Avram Iancu. Urmarind pe rabojul anilor firul evenimentelor, il intalnim pe Iancu, rand pe rand, elev la scoala din Campeni, apoi la Abrud si Zlatna, si in cele din urma la Cluj, unde isi termina studiile de drept. Tanarul, despre care marele revolutionar N. Balcescu spunea ca este “neclintit ca granitul muntilor sai”, a imbratisat cu ardoare cauza revolutiei de la 1848, situandu-se in fruntea luptatorilor pentru eliberarea sociala si nationala a romanilor din Transilvania. Insufletit organizator al entuziastelor adunari populare de la Blaj, Avram Iancu devine in zilele revolutiei conducatorul ostilor de tarani si mineri.

Georg GaneMembru al Academiei Româno AmericaneMembru de onoare al Institutului de Genealogie al Academiei Române, Iasi
Conferinta tinuta la 6 Iunie 1996 cu ocazia simpozionului “Avram Iancu” în cadrul congresului “Academiei Româno Americane” (ARA) de la Universitatea din RENO, Nevada U.S.A
Vorbind de luptele românilor, dar mai ales cele ale motilor din Muntii Apuseni, pentru libertate si recunoastere ca natiune, care au avut loc în anul 1848 si o parte din 1849 este nevoie de a mentiona date, deoarece totul s-a petrecut într-un timp foarte scurt din punct de vedere istoric. Iar aparitia eroului acestei lupte, Avram Iancu, a fost ca trecerea unei comete pe cer, ca un fapt de scurta durata, dar violent. El este acela care a însemnat toate aceste evenimente ca un fir rosu, ca unul caruia soarta i-a daruit nu numai inteligenta dar si puterea necesara unei asemenea întreprinderi.
Nicolae Balcescu a scris despre Transilvania: ” Pe culmea cea mai înalta a muntilor Carpati se întinde o tara mândra si binecuvânta între toate tarile semanate de Domnul pe pamânt, aceasta este tara Ardealului ”
Incã nu se stinsese jalea rãmasa in urma acestor groaznice masacre, cand Halmagiu avea sa vada arestarea Craiului Muntilor, în ziua de 15 decembrie 1849, de cãtre o patrulã austriacã. Autoritãtiile locale au protestat cu energie împotriva acestor samavolnicii; iar Craiul Muntilor, împreunã cu prietenul sãu, Lasislau Vasile Fodor si Iosif Bologa, au fost eliberati sub presiunea puternicã a poporului, prezent în acea zi de targ. Imprejurãri favorabile au fãcut ca acest protest sã fie pãstrat pânã în ziua de azi. Iatã continutul lui:
“Mult Onorate Domnule Sub Comisariu Regesc!Onorat Domnia ta vei fi audit si pote cu ochi vei fi vedut templarea ce sa templat eri în târgul de Tiarã a orasului nostru venitilor la târgul liber Advocatul Iancu si consoti lui, de cãtre oarecare ostasi împãrãtesci cum acestia din urmã numai de cât audirã de nuimele si venirea în Hãlmagiu a lui Iancu îndatã se si însotirã; si cãutarã de amãnuntut dupã el unde ar fi si aflândul lau dus ca arestat înaintea cãpitanului companiei de aici.”

Dosare secrete. Afacerea ASCOM

Imperiul petrolului, politicii, banilor şi diversiunii internaţionale

S-au scris şi se scriu cu nemiluita, de cele mai multe ori la comandă, pagini întregi în care firma particulară a lui Anatol Stati, ASCOM GRUP, este prezentată ca un model de reuşită în afaceri pe căi cinstite, că proprietarul acesteia, soţia şi fiul său ar fi nişte Mecena cu chip de îngeri, cărora mai că nu se cere să li se ridice statu etc. Lăudătorii lor, unii simbriaşi de ocazie, sunt ziarişti sau cîţiva artişti lihniţi care au ciugulit din „palmele foarte calculate” ale lui Anatol Stati. Cea mai gogonată impostură ordinară, trîmbiţată din toţi bojocii de către strigoii din mass-media pîrîtă ca fiind independentă, aşa cum ar fi Jurnal de Chişinău, Timpul, unii de la o chestie numită Unimedia şi alţii prea bine cunoscuţi, secondaţi fiind şi de nişte lăutari şi gurişti, a fost aceea cînd au lansat diversiunea potrivit căreia guvernanţii vor să pună mîna pe afacerile familiei Stati, pe ASCOM GRUP. Care ASCOM GRUP­? Vom oferi pe parcursul, cîtorva seriale, istoria afacerilor familiei Stati cu toate încrengăturile ei politice din R. Moldova şi din străinătate. Nu facem aprecieri personale şi nu denigrăm pe nimeni, ci ne vom raporta la documente şi fapte. Printre cele la care ne vom referi figurează şi un consistent document secret întocmit de către Serviciul Român de Informaţii, în acesta fiind vorba de factorii interni şi externi care atentează la securitatea energetică a României, iar ASCOM GRUP şi Anatol Stati îşi au capitolul lor special. De acest personaj s-a ocupat şi presa din România, iar noi avem la dispoziţie şi copii după drepturile la replică ale lui Stati înaintate presei române, precum şi un amplu text de promovare externă a ASCOM GRUP întocmit de patron. Vă mai amintiţi, credem, că Anatol Stati, încă de anul trecut, a anunţat cu surle şi trîmbiţe că îşi retrage afacerile/activele din R. Moldova din cauza unor pretinse presiuni politice. Documentele pe care le avem demonstrează tocmai contrariul – Stati poate fi nemulţumit de faptul că nu el este acela care să exercite presiuni politice la toate nivelurile, inclusiv în România şi în ţările despre care vom vorbi pe parcurs. De asemenea, veţi avea prilejul să aflaţi că cei care îl înlătură pe Stati din diverse sfere de influenţă a afacerilor în care e băgat nu sunt din Moldova şi nu sunt moldoveni, ruşi sau chiar români, ci de la mii de km. Distanţă. Cu ce s-a retras Stai din R. Moldova? Cumva cu clădirea mastodont din str. A. Mateevici? Nu, pentru că o foloseşte în folosul său personal! Ce a reprezentat şi înseamnă ASCOM GRUP pentru moldoveni? Ce le-a oferit şi cu cît a contribuit la bugetul de stat acest patron din uriaşele sale venituri, asta pentru ca moldovenii să-i fie profund recunoscători? La aceste întrebări şi la altele mult mai grave vom încerca să vă răspundem pe parcurs. Ca să vă faceţi o idee, vă prezentăm o înşiruire de nume, cetăţeni moldoveni, care au fost sau mai sunt în relaţii de afaceri, într-un fel sau altul, cu A. Stati, iar ulterior veţi avea prilejul să faceţi cunoştinţă cu o adevărată caracatiţă. Aceştia sunt: Anatol Şalaru, fin de cununie al lui Stati, membru PL, Nicolae Cernomaz, fost ministru de Externe, Vladimir Dobrea, LUKOIL, România, Ion Guţu, ex-viceprim-ministru, Nicolae Dudău, ambasador în Belarus, în Uzbekistan şi Turkmenia, Boris Postoronco, Moldova Gaz, Nicolae Lesnic, Moldova Gaz, Nicolae Ciornîi, LUKOIL Moldova, Andrei Sangheli, Ion Ciubuc, Constantin Iavorschi, ex-ministru în guvernul Druc, Petru Lucinschi, Chiril Lucinschi, Mircea Rusu, Ion Costaş, Vlad Filat, Dumitru Diacov, (aliaţă de rudenie – fiica sa e căsătorită cu Gabriel Stati), Efim Josanu, ex-şeful Comitetului Naţional Olimpic, Vasile Vîşcu, consilier al lui Urechean, Andrei Cucu, viceprim-ministru, Dumitru Braghiş, Nicolae Andronic, Mircea Snegur etc. Pe parcurs vom mai reveni cu nume în contextul dezvăluirilor.
Relaţii pe România: Dan Căpăţână, ex-consilier al ex-preşedintelui Emil Constantinescu, Dan Voiculescu, om de faceri, finanţator media, fost agent al Securităţii ceauşiste, C.D. Popescu, consilier principal al preşedintelui PETROM, Ştefan Andronache, şef departament producţie petrolieră PETROM, Romiro Ioachimciuc, şef departament rezervoare, Grigore Grigorescu, fost locotenent colonel al Securităţii lui Ceauşescu, UPETROM (Utilaj Petrolier Românesc), Gheorghe Turliuc, ex-director al filialei Chişinău al BANKCOOP, Ion Porojan, reprezentant permanent al PETROM în Aşgabat, Turkmenia, Dinu Patriciu, George Păunescu, Viorel Hrebenciuc şi Dan Matei Agathon, ultimii trei fiind apropiaţi ai grupului Ion Iliescu etc. Asupra cercurilor de relaţii din Kazahstan, Turkmenistan, Azerbaidjan vom mai reveni.
ASCOM GRUP a intrat în atenţia serviciilor secrete încă de la înfiinţarea sa, fiind percepută ca o firmă care poate aduce prejudicii serioase industriei energetice a României. Astfel, pe data de 2.05.1996, pe Aeroportul Bucureşti-Otopeni, la orele 10,30 a.m., ofiţeri ai Serviciului Român de Informaţii, ai Poliţiei de frontieră şi vameşi reţin un grup de specialişti ai SC „UPETROM” 1 MAI SA Ploieşti, asupra cărora s-a găsit un set de documente tehnice ce proveneau de la Compartimentul Birou Documente Secrete ale societăţii respective. Grupul de specialişti reţinuţi se pregătea să se îmbarce într-o cursă charter pe ruta Chişinău-Aschabad, Turkmenistan. Aceste documente secrete urmau să fie predate ilegal Grupului Industrial-Financiar ASCOM SA cu sediul la Chişinău. Din holdingul ASCOM GRUP, înfiinţat în 1994, al cărui proprietar exclusiv este Anatol Stati, potrivit cercetărilor SRI, mai făceau parte companiile ASCOM – KELME, MOLDOVA – GLORIT, ASCOPAL, INTERTUR şi BALKAN ASCOM, aceasta din urmă fiind reprezentanţa ASCOM în Turkmenistan. (Va urma)


Spionaj economic

În episodul de joia trecută ne-am oprit la momentul în care, pe data de 2.05.1996, pe Aeroportul Bucureşti-Otopeni, la orele 10,30 a.m., ofiţeri ai Serviciului Român de Informaţii, ai Poliţiei de frontieră şi vameşi reţin un grup de specialişti ai SC „UPETROM” 1 MAI SA Ploieşti, asupra cărora s-a găsit un set de documente tehnice ce proveneau de la Compartimentul Birou Documente Secrete ale societăţii respective. Grupul de specialişti reţinuţi se pregătea să se îmbarce într-o cursă charter pe ruta Chişinău-Aschabad, Turkmenistan. Aceste documente secrete urmau să fie predate ilegal Grupului Industrial-Financiar ASCOM SA cu sediul la Chişinău. Pentru ca cititorii să înţeleagă mai bine gravitatea iţele extrem de încîlcite ale acestei afaceri, din care elementele de spionaj economic nu aveau cum să lipsească, motiv pentru care serviciile secrete româneşti s-au implicat operativ, vă vom prezenta un tablou mai detaliat din raportul întocmit de Serviciul Român de Informaţii (SRI) în Dosarul ASCOM. ASCOM mai are reprezentanţe în Iran, România şi Kazahstan. Turkmenistan deţine circa 34% din rezervele mondiale de gaze şi este ţinta principală a marilor companii americane, chineze şi britanice interesate de zona caspică. În anul 2010, se estimează că din Turkmenistan se vor extrage anual 48 de milioane de tone de ţiţei şi 120 de miliarde de metri cubi de gaze naturale, din care vor fi destinate exportului 33 de milioane de tone de ţiţei şi 100 de miliarde de metri cubi de gaze naturale. În Turkmenistan, a obţinut, în 1995, concesionarea unor perimetre petro-gazeifere, în scopul expoatării şi prospectării unor puţuri abandonate sau inactive. Pe lîngă această activitate, în noiembrie 1995, ASCOM a încheiat cu oficialii turkmeni ai Ministerului Petrolului şi Gazelor două contracte cu termen de valabilitate pe 5 ani, care prevedeau repararea capitală a unor sonde şi întreţinerea utilajului de forare şi petroliere din această ţară. ASCOM a fost preferată de autorităţile turkmene deşi era o firmă recent înfiinţată şi nu beneficia de portofoliul unor firme de specialitate din Argentina, Franţa, SUA şi Suedia care au concurat pentru concesionarea perimetrelor respective. Persoana cheie prin care Anatol Stati a reuşit realizarea contractelor a fost Meredurdu Mamedov, director general al Direcţiei de Relaţii Economice Internaţionale şi Investiţii din Ministerul petrolului de la Ashgabat. Şi în Kazahstan, în condiţii similare, ASCOM a obţinut concesionarea unor perimketre petroliere.
ASCOM şi-a înfiinţat societăţi mixte şi filiale în Elveţia, SUA, Spania şi mai multe ţări din spaţiul CSI, desfăşurînd activităţi comerciale atît în zona caspică, cît şi în regiunea Golfului Persic. Anatol ,Stati a luat legătură la diferite nivele cu reprezentanţi ai statului român, pretinzînd că este în măsură să aducă în portul Constanţa, prin mijloace proprii, din Turkmenistan, Kazahstan Marea Caspică şi Golful Persic, o cantitate de aproape 3.000.000 de tone de petrol brut pe an. Petrolul ar fi urmat să fie apoi trimis de la terminalul petrolier Constanţa la RAFO SA Oneşti printzr-o conductă de 420 de km. De aici, planul propus de ASCOM prevedea transportul produselor rafinate la Chişinău, Ungheni, Călăraşi pe calea ferată şi printr-o conductă de 250 de km care ar fi trebuit să fie trasă între Oneşti şi Chişinău. Produsele rafinate aduse la Chişinău ar fi urmat să fie comercializate pe teritoriul R. Moldova printr-o reţea de staţii de benzină, care ar fi urmat să fie construite tot de ASCOM. Anatol Stati promitea profituri substanţiale eventualilor investitori, pretinzînd că planul expus autorităţilor române se afla în asentimentul Guvernului R. Moldova. Planul ASCOM avea în vedere, însă, ca o condiţie principală, achiziţionarea pachetului de control al RAFO Oneşti.
Deoarece ASCOM nu deţinea, în realitate, capacitatea de a opera contractele realizate în Turkmenistan, reprezentanţii ASCOM au contactat UPETROM cu care au început negocieri care urmau să transforme UPETROM în subcontractor. Delegaţia care se deplasa în Turkmenistan pe data de 2 mai 1996 nu avea însă nici o atribuţie clară din partea instituţiei. Mai mult decît atît, între ASCOM şi UPETROM nu exista în acel moment nici un contract încheiat în care să fie prevăzută constituirea unui grup de specialişti şi deplasarea acestuia în Turkmenistan, scopul deplasării, atribuţiile precise ale fiecărui membru component al delegaţiei. La vremea respectivă exista doar intenţia constituirii, în perspectivă, a unei societăţi mixte. Selecţionarea membrilor delegaţiei, mai exact recrutarea acestora, a fost realizată de inginerul Nicolae Tomescu, fost şef de secţie la UPETROM, angajat de Anatol Stati în cadrul ASCOM GRUP din Chişinău (fost chiriaş al semnatarului acestui articol) şi retribuit cu echivalentul a 4000 de mărci germane. Tomescu, deşi angajat al ASCOM, avea acces liber în interiorul UPETROM, menţinînd contacte şi cultivînd relaţii în mod special cu persoane cu rol important în organigrama UPETROM, respectiv şefii de secţie Vasile Dobre şi Răzvan Socolescu, cel din urmă inginer proiectant. Activitatea lui Tomescu a fostuşurată de directorul de import-export al UPETROM, Radu Istrătescu, care din februarie 1996 a fost detaşat la Chişinău, devenind consultant al ASCOM GRUP.
Cei doi ingineri, Vasile Dobre şi Răzvan Socolescu, se aflau în grupul celor şapte persoane care urmau să se deplaseze în Turkmenistan, asupra cărora s-au găsit documentele secrete ale UPETROM. Pe Aeroportul Bucureşti-Otopeni, în calitate de conducător al grupului celor şapte, se afla şi Nicolae Tomescu. Pe lîngă specialiştii UPETROM, în delegaţie au fost incluşi şi reprezentanţi ai unor firme private. Lista celor şapte membri a fost impusă şi comunicată directorului general al UPETROM, Dumitru Gheoca, director de la Chişinău. Directorul de marketing al UPETROM, Adrian Stănescu, a încercat să-l acopere pe Tomescu, pretinzînd că selecţionarea delegaţilor a fost făcută de Biroul Personal prin decizia Consilşiului Managerial al societăţii, afirmaţii contrazise de fapte. Conducerea UPETROM nu a cunoscut nici măcar lista documentelor secrete sustrase, deşi acestea nu puteau fi ridicate decît prin semnătura expresă a conducerii. Reţinerea acestora pe aeroport a determinat sosirea urgentă în România a lui Radu Istrătescu, care a încercat şi reuşit, prin puternice pîrghii politice, să-i scoată basma curată pe inginerii de la UPETROM. În 1996. PETROM România a dus în Turkmenistan opt instalaţii petroliere, asta deoarece Stati a promis României şi UPETROM profituri anuale de peste 100 de milioane de dolari. Promisiuni fără acoperire, pentru că profitul real a fost de circa un milion, urmat de o pierdere de 14 milioane, sumă datorată de ASCOM către UPETROM. Prin intervenţii pînă la ex-preşedintele Petru Lucinschi, în 1999, s-a reuşit recuperare cu greu a 12 milioane de la ASCOM. PETROM România, în februarie 1997, a decis dezmembrarea utilajelor petroliere, abandonarea lor în deşert şi sistarea colaborării cu firma ASCOM, care nu numai că şi-a trădat şi înşelat partenerul, dar a demonstrat neseriozitate şi nesolvabilitate. (va urma)


(3)

Reamintim cititorilor că acest serial este scris în baza extraselor din raportul confidenţial al SRI „Ameninţări ce privesc independenţa energetică a României”, capitolul „Atacul mafiei cosmopolite de orientare moscovită – grupul Anatol Stati – Dinu Patriciu”.
În episodul trecut vă spuneam că, în 1996, PETROM România a dus în Turkmenistan opt instalaţii petroliere, asta deoarece Stati a promis României şi UPETROM profituri anuale de peste 100 de milioane de dolari. Promisiuni fără acoperire, pentru că profitul real a fost de circa un milion, urmat de o pierdere de 14 milioane, sumă datorată de ASCOM către UPETROM. Prin intervenţii pînă la ex-preşedintele Petru Lucinschi, în 1999, s-a reuşit recuperare cu greu a 12 milioane de la ASCOM. PETROM România, în februarie 1997, a decis dezmembrarea utilajelor petroliere, abandonarea lor în deşert şi sistarea colaborării cu firma ASCOM, care nu numai că şi-a trădat şi înşelat partenerul, dar a demonstrat neseriozitate şi nesolvabilitate.
După sistarea colaborării, ASCOM a achiziţionat cinci utilaje şi a cedat peste jumătate din sondele sale chinezilor care lucrează ÎN Turkmenistan ca subcontractori ai Mobil Oil. Chinezii erau interesaţi în construcţia unei conducte de petrol din zona caspică spre regiunea Xianjiang.

Anatol Stati, românii, presa şi Steaua României pentru Lucinschi

Revenind asupra cazului ASCOM, este demn de menţionat efortul constant al preşedintelui firmei, Anatol Stati, de a-şi atrage sprijinul autorităţilor româneşti, utilizînd o politică performantă de resurse umane. Tactica sa urmărea sensibilizarea opiniei publice din România prin intermediul unor ziarişti de la publicaţiile centrale apropiate Preşedinţiei României, cointeresarea unor factori de decizie de la Preşedinţie, cum ar fi Dan Căpăţână, fost consilier pe probleme economice al fostului preşedinte Emil Constantinescu, coordonatorul Forumului „România la răscruce” şi al unei fundaţii înfiinţată special pentru promovarea accesului României la traseele conductelor de petrol din regiunea Caspica. Anatol Stati a menţinut contacte şi cu oameni de afaceri apropiaţi PSD (fost PDSR) şi lui Ion Iliescu, cum ar fi George Păunescu, Viorel Hrebengiuc sau Dan Matei Agaton. Ziaristul Marius Stoian, devenit om de afaceri şi intermediar între grupurile apropiate partidului lui Iliescu, a primit sponsorizări pentru publicaţia „Jurnalul Naţional”, ediţie de Chişinău, fondat de acesta la Chişinău. Unii ofiţeri au declarat că Marius Stoian lucra sub comanda Serviciului de Informaţii Externe al României (SIE). Acesta a depus numeroase eforturi şi intervenţii în interesul magnatului român George Păunescu (care devenise, din 1995, reprezentant în AGA SNP PETROM) pe lîngă persoane din anturajul lui Petru Lucinschi, asta în scopul recuperării măcar a sumei de 6 milioane de dolari din cele 14 datorate de Stati. Lucinschi s-a lăsat greu de tot şi cu multe condiţii, unele de-a dreptul fistichii, cum ar fi dorinţa de a se alege cu vreo decoraţie din partea României, un semn că este apreciat ca lider regional, dorinţă pe care, pînă la urmă, celălalt „lider regional”, născut la Tighina, Emil Constantinescu, i-a şi satisfăcut-o, conferindu-i Steaua României. Cine-şi mai aminteşte de ei, se întreabă ofiţerii, fără să le asocieze numelor lor şi vreun conflict social?
În cadrul campaniei de imagine în România, Anatol Stati, în vara anului 1999, l-a angajat pe Z.O., jurnalist la Evenimentul Zilei, în scopul realizări unei imagini pozitive pentru ASCOM în rîndul opiniei publice româneşti. Acesta a fost trimis în Turkmenistan şi în alte ţări ale regiunii caspice sub pretextul realizării unei documentări asupra potenţialului regional, comandîndu-i şi scrierea unei cărţi despre avantajele oferite de investiţiile în zonă. Ziaristul, după întoarcerea la Bucureşti, a publicat un material documentar în care i-a ridicat în slăvi pe Stati şi ASCOM-ul. Şi în ziarul ZIUA, care la acea dată aparţinea lui Dinu Patriciu, au apărut materiale despre petrolul caspic, dar fără indicarea directă a firmei ASCOM. Anatol Stati şi Dinu Patriciu era legaţi prin intermediul companiei italiene ENI, un gigant european care a semnat un acord de preluare a capacităţilor deextracţie din Kazahstan. Prin Anatol Plugaru din R. Moldova, aflat la acea vreme în staff-ul PNL din R. Moldova, Dinu Patriciu menţinea un contact apropiat cu mediile de afaceri de la Chişinău, precum şi cu grupul de afaceri aflat sub controlul lui Stati. La acea dată, Stati intenţiona să dezvolte un imperiu mediatic prin Trustul Still, care ar fi trebuit să aibă un post de televiziune, tipografii, publicaţii săptămînale şi cotidiene.
Principalul rival de la acea dată a grupului Patriciu-Stati a fost omul de afceri român Sorin Vântu, care se lupta şi el pentru obţinerea controlului asupra rafinăriei rîvnite de Stati, RAFO Oneşti. Stati, cu abilitate, a încercat să-şi asigure contracte în absolut toate grupurile de afaceri care au interese în sferele petroliere. Regiunea Moldova din România era singura zonă în care Patriciu nu se extinsese. Ca o compensare, Dinu Patriciu a reuşit să-şi construiască, iniţial prin Anatol Stati, o reţea foarte puternică în mediile financiare din R. Moldova, cel mai ilustrativ exemplu fiind Ion Sturza, fost prim-ministru, actualmente unul dintre colaboratorii cei mai de seamă şi de încredere ai săi. E demn de remarcat faptul că pe „drumul petrolului” – România, Kazahstan, Turkmenistan etc. – îi întîlnim în tandem pe Patriciu şi Stati, iar de dată relativ recentă pe fostul premier Sturza, devenit deja celebru pentru intermedierea vînzării ROMPETROL a lui Patriciu cu aproape 2,5 miliarde de dolari. La o primă concluzie, ţinînd seamă şi de dezvăluirile care vor urma, constatăm că Anatol Stati, cu al său ASCOM, este un miliardar de carton, vulnerabil şi care riscă să-şi piardă banii exact cum i-a şi cîştigat. Afacerile sale reuşite de pînă acum, potrivit documentelor, se datorează unor anumite abilităţi personale care sunt meritul său exclusiv, dar problemele sale ţin de faptul că este şi un maestru al „tunurilor”, care îşi datorează relativa reuşită unei foarte complexe caracatiţe care l-a scos în faţă ca prototip al grupării. La baza reuşitelor sale şi-au pus umerii şefi de stat moldoveni, politicieni importanţi, foşti responsabili ai serviciilor secrete din mai multe state, bănci, dar şi grupări bizare, dubioase. Fireşte că le este dator şi nu are cum să nu răspundă prezent cu portofelul atunci interesele politice ale acestora i-o cer. (va urma)



(4)


Reamintim cititorilor, de fiecare dată, că acest serial este scris în baza extraselor din raportul confidenţial al Serviciului Român de Informaţii „Ameninţări ce privesc independenţa energetică a României”, capitolul „Atacul mafiei cosmopolite de orientare moscovită – grupul Anatol Stati – Dinu Patriciu”. Pe de altă parte, revenim cu precizarea că acest material nu este un atac la persoană, nu denigrează pe nimeni şi nu face antireclamă răuvoitoare companiei ASCOM, ci se încearcă aflarea adevărului, iar asta o facem prin punerea în oglindă a articolelor care fac într-adevăr reclamă acestei companii şi un test de promovare scris în engleză şi semnat de Anatol Stati cu raportul SRI şi alte asemenea documente.
Scriam în episodul trecut că la o primă concluzie, ţinînd seamă şi de dezvăluirile care vor urma, constatăm că Anatol Stati, cu al său ASCOM, este un miliardar de carton, vulnerabil şi care riscă să-şi piardă banii exact cum i-a şi cîştigat. Afacerile sale reuşite de pînă acum, potrivit documentelor, se datorează unor anumite abilităţi personale, însă problemele sale ţin de faptul că este şi un maestru al „tunurilor”, care îşi datorează relativa reuşită unei foarte complexe caracatiţe care l-a scos în faţă ca prototip al grupării. La baza reuşitelor sale şi-au pus umerii şefi de stat moldoveni, politicieni importanţi, foşti responsabili ai serviciilor secrete din mai multe state, bănci, dar şi grupări bizare, dubioase. Fireşte că le este dator şi nu are cum să nu răspundă prezent cu portofelul atunci interesele politice ale acestora i-o cer. În rîndurile ce urmează, pentru a proteja identitatea unor personalităţi care au contribuit la lansarea lui Anatol Stati pentru „viitoare situaţii mai delicate”, vom utiliza iniţiale aleatorii.

Debut în business prin cămările politicii

Anatol Stati şi-a lansat oficial compania în anul 1992, iar în afacerile cu petrol a debutat în anul 1995 în Turkmenistan, încheind un contract valabil pe 5 ani. Pînă la lansarea în afaceri cu petrol se ocupa de operaţiuni de import-export a mărfurilor alimentare şi din industria uşoară, afaceri cu terenuri imobiliare, import de autoturisme etc. În 1994, în cadrul campaniei electorale, a susţinut Partidul Reformei, preşedintele căruia era Anatol Şalaru, finul său de cununie, actualmente „detaşat în interes de serviciu” pe post de deputat în partidul lui Mihai Ghimpu. Atunci, beneficiind de protecţia unor persoane importante, a reuşit să-şi procure la preţuri relativ derizorii imobile şi terenuri în Chişinău şi suburbii, gajîndu-le la sume foarte mari la băncile Bankcoop şi Mobiasbanca. Cu dobînzile obţinute a demarat, împreună cu firma spaniolă KELME, reutilarea fabricii de încălţăminte din Orhei, fondînd întreprinderea mixtă ASCOM-KELME. În anii 1995-1996, Serafim Urechean, cinstit nevoie-mare, a dispus efectuarea de cercetări în cazurile de înstrăinări ilicite a terenurilor şi imobilelor din Chişinău, dar a dispus sistarea acestora din cauză că a fost „sensibilizat” la intervenţia unor doi importanţi oameni de la acea vreme.
Pătrunderea Companiei ASCOM a fost posibilă datorită influenţei lui L.V. şi a relaţiilor personale ale ex-preşedintelui Mircea Snegur cu S. Niazov, Turkmen-başi din acea perioadă. Relaţiile cu PETROM România au fost intermediate prin şeful filialei Bankcoop din R. Moldova, Gh. Turliuc, prin intermediul căruia au fost deschise reprezentanţe în Limasola, Cipru (unde mai apoi se realizau produsele finite rezultate din prelucrarea ţiţeiului şi gazului în Turkmenistan), şi în Vîrşeţ (Banatul sîrbesc, Jugoslavia), unde se perfectau operaţiunile ASCOM de introducere în fosta Jugoslavie a produselor petroliere, încălcîndu-se astfel embargoul instituit de ONU. În anul 1996, Î.M. ASCOM-KELME dă faliment. La intervenţia lui L.V., în 1997, fostul prim-ministru Ion Ciubuc răscumpărădatoriile ASCOM faţă de KELME, trecînd întreprinderea în valoare de un milion de dolari în proprietatea statului.

Spionaj cu intrări şi ieşiri în şi din puţurile de petrol

Pe 2 mai 1996, aşa cum spuneam în episoadele trecute, pe Aeroportul Bucureşti-Otopeni a fost reţinută în flagrant delict o delegaţie de la UPETROM de către ofiţeri operativi ai SRI şi vameşi. Asupra lui Grigore Grigorescu, fost ofiţer de securitate, membru al delegaţiei, a fost găsită o mapă cu documente secrete cu schiţe ale utilajului produs de UPETROM, care este folosit în extragerea ţiţeiului şi gazelor naturale. Aceste documente, potrivit SRI, urmau să fie predate ilegal Grupului Industrial-Financiar ASCOM SA cu sediul la Chişinău. Ulterior, aceste documente urmau să fie preluate de Anatol Stati şi transmise/vîndute firmei URALMAŞ, Rusia, principalul concurent al firmei române pe piaţa de producţie a utilajului petrolier. Scandalul diplomatic izbucnit a fost descris cu lux de amănunt, în exclusivitate de cotidianul românesc Evenimentul Zilei, pe parcursul a cîteva seriale în lunile mai şi octombrie 1996. Urmare acestui act de spionaj, generalul Ioan Talpeş (Serviciul de Informaţii Externe al României) a ordonat sistarea tuturor legăturilor dintre PETROM, UPETROM şi ASCOM, ceea ce s-a şi întîmplat ulterior. Anatol Stati a evitat cercetarea sa penală în România datorită intervenţiei unui demnitar moldovean în cercurile de afaceri ruseşti şi a lui Vladimir Dobrea în cercurile româneşti. LUKOIL urma să-şi deschidă o reprezentanţă în România şi nu se putea rata o astfel de oportunitate din această cauză. Conform unor surse confidenţiale, cei doi care au intervenit pentru Anatol Stati ar fi fost recompensaţi cu cîte o sută de mii de dolari, sume transmise, se spune, de către Anatol Şalaru.
În 1995, ASCOM a încercat să pătrundă pe piaţa petrolieră din Azerbaidjan. În urma unei înţelegeri cu oficialii azeri prin intermediul unui important asociat, ASCOM, spun ofiţerii, în schimbul a 500.000 de tone de ţiţei rafinat în Peninsula Apşeron, ar fi procurat cîteva sute de autoturisme „Jiguli” din oraşul Togliatti (Naberejnîie Celnî), transportate de ginerele asociatului lui Stati în Baku. În urma acestei afaceri, Stati s-a debarasat de asociatul său şi de ginerele acestuia, înfiinţîndu-le totuşi o firmă de construcţii. În 1999, s-a declanşat un mare scandal legat de ASCOM. Şeful direcţiei Operaţii Valutare Externe a BANCOREX a recunoscut în cadrul unei anchete că a acordat credite preferenţiale Companiei ASCOM, iar asta sub garanţia unei bănci din Luxemburg. La verificările de rigoare, pe contul luxemburghez al Companiei ASCOM era depozitată ridicola sumă de 750 de dolari. (va urma)

5

Reamintim cititorilor, de fiecare dată, că acest serial este scris în baza extraselor din raportul confidenţial al Serviciului Român de Informaţii „Ameninţări ce privesc independenţa energetică a României”, capitolul „Atacul mafiei cosmopolite de orientare moscovită – grupul Anatol Stati – Dinu Patriciu”. Pe de altă parte, revenim cu precizarea că acest material nu este un atac la persoană, nu denigrează pe nimeni şi nu face antireclamă răuvoitoare companiei ASCOM, ci se încearcă aflarea adevărului, iar asta o facem prin punerea în oglindă a articolelor care fac într-adevăr reclamă acestei companii şi un text de promovare scris în engleză şi semnat de Anatol Stati cu raportul SRI şi alte asemenea documente.
Scriam în ultimul episod că în anul 1999, s-a declanşat un mare scandal legat de ASCOM. Şeful direcţiei Operaţii Valutare Externe a BANCOREX a recunoscut în cadrul unei anchete că a acordat credite preferenţiale Companiei ASCOM, iar asta sub garanţia unei bănci din Luxemburg. La verificările de rigoare, pe contul luxemburghez al Companiei ASCOM era depozitată ridicola sumă de 750 de dolari.
Acest aspect, calificat ca fiind şi o tentativă de înşelătorie, a dus şi la anularea Protocolului de intenţii dintre ASCOM şi RAFO – Oneşti, potrivit căruia aceasta din urmă urma să cedeze Companiei ASCOM pachetul de control. La negociere protocolului în cauză participase un fost demnitar moldovean şi Dan Căpăţână, fost consilier al ex-preşedintelui român Emil Constantinescu.

ASCOM şi praful de pe tobă

O anumită parte a presei din R. Moldova trîmbiţează fără preget că actualii guvernanţi vor să pună mîna pe afacerile familiei Stati. Avem suficiente motive să credem că e vorba de o campanie publicitară foarte abilă şi comandată, rolul acesteia fiind acela de a credibiliza Compania ASCOM în exterior, dar să şi îşi atragă sprijinul şi simpatia unor mari companii străine, eventual să le determine să devină co-investitoare alături de ASCOM. La ora actuală, de fapt începînd cu foarte mulţi ani în urmă, practic, nici o mare companie sau om de afaceri nu poate fi tentat de preluarea afacerilor lui Stati pentru că nu prea au ce prelua, iar de investiţii nici nu se pune problema. Problema ASCOM constă în faptul că este eliminată treptat de pe piaţă de giganţi transnaţionali în afacerile cu petrol şi gaz, iar asta şi din cauză că ASCOM nu se poate compara cu aceştia la capitolul credibilităţii şi loialităţii juridice, financiare şi de concurenţă onestă. De-a lungul carierei sale de om de afaceri, Anatol Stati a fost ajutat de o serie de politicieni cu care continuă să întreţină relaţii apropiate. Beneficiind de sprijinul acestora, e firesc să le răspundă îndatoritor atunci cînd aceşti politicieni îl solicită. Oricît de discretă pare că ar fi implicarea sa în politică, iar în acest caz vorbim de evenimentele recente, este greu să nu i se observe prezenţa. Doi dintre oamenii săi de bază, Anatol Şalaru şi Iurie Leancă, sunt deputaţi – primul în partidul lui Mihai Ghimpu, iar cel de-al doilea în partidul lui Vladimir Filat, sperînd probabil să-şi capete aceeaşi demnitate şi în alegerile anticipate. Cum politicul a stat la baza tuturor afacerilor sale, adică relaţiile apropiate cu înalţi demnitari sau politicieni cu răspunderi în diverse domenii, este lesne de imaginat că şi-a delegat pe aceşti doi oameni de încredere în speranţa că cele două partide vor ajunge la guvernare, fapt datorită căruia, la nivel oficial, şi-ar putea deschide noi uşi la demnitari din ţările unde încă îşi mai derulează afacerile. Nu este de neglijat nici relaţia sa cu Petru Lucinschi, al cărui fiu, Chiril Lucinschi, a participat la alegeri pe lista partidului lui Dumitru Diacov, cuscrul său, dar care în mod sigur va mai candida şi la alegerile anticipate. Vedeţi, aşadar, ce spectru politic larg de sprijin ştie să-şi asigure Anatol Stati! Va fi extrem de interesant de a fi observate investiţiile (altele) pe care le va face Anatol Stati în partidele care vor participa la alegerile anticipate, în ce politicieni va investi, ce oameni îşi va mai trimite pe la partidele politice şi care vor fi acelea. (va urma)

Între civilizaţie şi mimetism
Grobianismul unor forumişti şi ruşinea de a-ţi fi ruşine
Citesc pe neliberul şi stîngaciul portal de ştiri Unimedia articolaşul unei posesoare de Blog şi tot nu reuşesc să mă mai mir. Nedumerirea ei pleacă de la faptul că forumul Moldovei Suverane nu este accesibil. Pe autoare o cheamă Oxana Greadcenco şi parcă i-am mai vizualizat numele pe acest portal. Întrucît chestiunea pusă în discuţie a mai fost abordată şi de alţi forumişti, revin cu precizări suplimentare. Deschiderea unei secţiuni de comentarii pe forumul unui ziar presupune şi un cumul de responsabilităţi estetice înţelese şi acceptate mutual, atît din partea administratorului de ziar, cît şi din partea cititorilor care-şi exprimă opiniile. Opiniile cititorilor pot completa informaţional articolul discutat, pot contrazice unele afirmaţii, le pot rectifica ori pot să provoace aprige controverse din cauza unor mari divergenţe de convingeri dintre autor şi cititori pe criterii politice, estetice sau a diferenţei dintre gradul de cultură al autorului şi cel al unui cititor. Forumistul civilizat, fireşte, moralmente, ar trebui să se refere strict doar la articolul pentru care şi este deschis forumul. Forumul din spaţiul unui articol nu se poate transforma într-o piaţă insalubră, într-un bordel obscen sau spaţiul de manevră al unor frustraţi. Aceasta este o realitate-condiţie mutuală acceptată şi practicată în toată lumea civilizată a „imperiului comunicărilor electronice anonime”. În majoritatea cazurilor, autorul articolului este cel mai onest, pentru că operează cu propria-i identitate, forumistul preferînd să rămînă anonim, adăpostindu-se în spatele unor fanteziste pseudonime, iar asta poate că din laşitate, timiditate sau dintr-o insuficientă putere de a-şi asuma responsabilitatea opiniilor. „Nicioadată nu mi-a fost ruşine să recunosc că citesc Moldova Suverană…”, scrie Oxana Greadcenco, studentă în anul I la Universitatea “Ştefan cel Mare” din Suceava, despre care mai aflăm (din autoprezentarea din Blogul ei, pe care a avut suficient timp ca să şi-o corecteze) că o interesează „viaţa social-politică din R.Moldova, precum şi pespectivele acesteia în context european”, drept pentru care urmăreşte site-urile în care are „înceredere”. Observaţi premisele rurale, partizan-habotnice şi sentenţios-infantile (care sunt o realitate ce-i caracterizează, aici, în R. Moldova, tocmai pe cei care se cred membri exponenţiali ai deschiderii democratice, europene) de la care pleacă această fată, avînd convingerea că e natural să-ţi fie ruşine de cineva pentru că citeşti ceva! Ei, ce-i drept, nu-i e ruşine că nu îi este ruşine. Ţinînd seamă de cele spuse ceva mai sus, reamintesc cititorilor că Moldovei Suverane a avut deschis forumul multă vreme, dar tocmai cititorii (unii) ne-au determinat să-l suspendăm. Această decizie nu are de-a face cu restricţionarea dreptului la libera exprimare, aşa cum îşi imaginează cititoarea noastră, ci cu faptul că forumiştii moldoveni nu au cultura comunicării civilizate printr-un astfel de canal. Recent, ziarul nostru a preluat, din prestigioasa revistă românească 22, un articol intitulat „Băsescu se luptă cu Molotov şi Ribbentrop”, semnat de reputatul analist politic Armand Goşu. Acest material a suscitat adevărate isterii şi vulgarităţi în rîndul cititorilor moldoveni de factură unionistă, primite pe adresa electronică a autorului articolului de faţă. Spre a compara reacţiile cititorilor români echilibraţi cu cele ale moldovenilor, redau doar cîteva reacţii ale celor care şi-au spus părerea pe forumul respectabilei reviste: 1) „Bogdan Popa: Excelent articol. Problema noastră e că minţi strălucite ca a dumneavoastră nu au puterea executivă.” 2) „Chisinau: Autorului articolului – trăiţi într-o lume aparte, sau ce?... Concluzie - sunteţi infantili şi cred că v-aţi vinde fundul destul de repede. Nu aveţi principii.” 3) „Deosebit de pertinent şi, din păcate, absolut singular articolul dvs. Cred cu tărie că soluţia acestei probleme nu poate fi decît una de bună credinţă, fără nici o revendicare din partea României. În Europa (dar unde nu?) graniţele s-au stabilit prin tratate de pace şi nu pe baza"pămîntului strămoşesc". Putem fi doua state foarte apropiate şi în condiţiile în care vorbim aceeaşi limba şi avem o istorie comuna de 26 de ani (România s-a născut ca stat cu acest nume la 11 dec.1861, stil vechi, prin unirea Moldovei actuale – fără Basarabia – şi a Ţării Româneşti). A încercat cineva să extrapoleze la scara Europei concepţia şi soluţiile "patrioţilor" necondiţionaţi?” 4) „Sean: Excelent articol! Cîteva concluzii: 1. Puţină lume a citit tratatul şi clauzele secrete, deşi sunt accesibile de mult pe internet! 2. Împăratul (Băsescu) e tot... gol! Aceeaşi abordare ... iuţeală de mînă şi nebăgarea de seamă plus formele fără fond. 3.Mai ţineţi cineva minte scandalul cu certificatele (sau cam aşa ceva) de maghiar? Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face! 4.Mi-e teama să nu fim luaţi drept călcîiul lui Ahile al UE, datorită stîngăciilor (recunosc că este un eufemism) pe care le comitem în relaţiile cu cei aflaţi mai la Est de noi. În această situaţie ruşii vor mări presiunea (din păcate nu la gaz).” Aşadar, vedeţi modelul care vi se propune? Pentru că eu, semnatarul acestui articol, şi Ion Berlinski suntem singurele ţinte ale forumiştilor indecenţi, care confundă forumul cu latrina sau bordelul, din stimă şi pudoare faţă de majoritatea respectabililor cititori ai noştri, am decis suspendarea forumului, oferind însă cititorilor virulenţi şi violenţi, dar şi celor decenţi posibilitatea să ne comunice opiniile prin poşta electronică, răspunzînd fiecărora dintre ei după măsura posibilităţilor şi tonalităţilor cu care suntem abordaţi. Dincolo de gramatică, furii absurde şi violenţe cumplite, sunt pregătiţi unii dintre forumiştii moldoveni să înţeleagă faptul că şi o astfel de modalitate de comunicare reprezintă o tribună a bunului simţ, a dezbaterilor, a respectului faţă de opinia celuilalt, a cunoaşterii? Deocamdată, eu nu cred! Tu ce crezi Oxana Greadcenco?

Cine mă mai acuză


Cînd îi aud pe unii ziarişti moldoveni cum croncănesc şi schelălăie pe motiv că n-au libertate de expresie, o Doamne, îmi vine să le trîntesc Deontologia în moalele capului şi să-i pleznesc cu sintaxa în părţile dureroase! Ca cuvînt, mă oftică că călăuzesc acuma mai tuturor cale lejeră de urmat acasă. Care libertate, nene, şi ce de a vă ucide adversarii, că în rest le aveţi pe toate? Cînd au cîte un proces, aceste ţaţe răpcigoase şi violente de ziarişti urlă ca din gaură de şarpe, dar cînd ei sunt cei care atacă asemenea hienelor, în grup, pe oricine le stă în calea fanfaronadei şi minciunilor lor ordinare, atunci o fac pe democraţii. Fac şi liste cu cei care trebuie linşaţi! De, au şi bani, şi putere interlopă şi ştiu să „sensibilizeze” pe cine trebuie şi cînd! Pe noi ăştilalţii, socotiţi susţinători de-ai Puterii, ne fac în fel şi chip, pentru că ştiu că suntem în minoritate oricît ar părea de paradoxal. Ne dau în judecată cu hurta deoarece socotesc că oricum vor cîştiga pentru că au avocaţi cu pile babane şi bani destui. Ca să vă faceţi o ţîrucă de idee, vă spun doar cîteva echipe care ne-au acţionat în judecată. Unul cu „daunele morale afectate” de noi este ex-premierul $ Ion Sturza, mare grangure pe lîngă Dinu Păturiciu, pardon Patriciu. Acesta este asistat în instanţele de judecată de către Biroul Asociat de Avocaţi „Păduraru Braşoveanu&Partenerii”. Păduraru, dacă vă aduceţi aminte şi nu mă înşel, este şi unul din foştii miniştri ai Justiţiei. Tot afectat moral este şi $ Gheorghe Avornic, fost decan al facultăţii de Drept al USM, fost candidat la funcţia de rector al acestei universităţi, un tip care, nene, a pregătit cu duiumul studenţi la Drept, mulţi copii de judecători, procurori etc., care a îndrumat lucrări de doctorat pentru destui magistraţi etc. Mai nou şi $ Constantin Tănase s-a simţit afectat la moralul său de ziarist, familist şi tată, aşa că s-a hotărît, dimineaţă, pe stomacul gol, pe nebăute şi nepipi, să ne dea şi el în judecată, aşa că a apelat la ăla micu’ politicu, la firma Biroul de Avocaţi „Hanganu, Tănase&Partenerii”. De alţii nu mai are rost să amintesc, iar de Serafim Urechean nici atît, pentru că are un avocat care m-a făcut să mă umfle rîsul! Vă daţi seama ce barosani de avocaţi ni s-au urcat în capul nostru juridic. Comedia e alta, pentru că noi nu avem atîta bănăret să ne luăm un avocat, iar cînd am încercat cu o firmă am fost de urgenţă trădaţi, iar asta, cred, şi din cauză că nu le-o fi convenit onorariul care echivalează cu un salariu mediu, drept pentru care ne-am cumpărat cărţi de specialitate, pe care n-o să le învăţăm niciodată la nivelul babacilor de mai sus, şi bietul semnatar al acestor rînduri e nevoit, în calitate de reprezentant al ziarului, să facă faţă acestor rechini prin instanţele de judecată. Dreptate-i asta? Nu-i aşa că-ţi vine să rîzi de ei cînd îi vezi cu ce prostii se ocupă doar din ură şi dorinţă de răzbunare? Democraţi, da? Eu cred că CEDO e de altă părere, mai ales că cei acţionaţi în judecată sunt jurnalişti. E vorba de noi!

Pentru că scrie ce gîndeşte, i-au furat cărţile

Domnul Ion Stafi, printre multe altele, este şi autorul volumului Spovedaniile Basarabiei, carte ajunsă deja la a patra ediţie. Menţionez din capul locului că pe autor l-am întîlnit doar de două ori, ultima dată fiind alaltăieri, cînd m-a vizitat la redacţie, împărtăşindu-mi o întîmplare care deja a început să nu mă mai mire de multă vreme. Este vorba de aventura ultimei reeditări a cărţii sale, care a văzut lumina tiparului în România, Iaşi, Editura Ponfilius, în anul 2008. Editorii români, în semn de respect faţă de autor, au decis să-i expedieze acestuia un număr de 100 de exemplare a cărţii sale, drept pentru care au aşteptat o ocazie să i le expedieze. „Ocazia” s-a numit economistul moldovean Vasile Şoimaru care, la rîndu-i, şi el este autorul unor cărţi. Editura ieşeană i-a încredinţat acestuia cele 100 de cărţi pentru a i le aduce domnului Stafi la Chişinău. Vasile Şoimaru, potrivit domnului Stafi, a trecut graniţa moldovenească pe data de 6.12.2008. Începînd cu această dată, Vasile Şoimaru nu l-a căutat niciodată, măcar la telefon, pe autorul cărţii. Contactînd Editura românească şi aflînd că aceasta îi trimisese deja cărţile, domnul Stafi l-a contactat telefonic pe Vasile Şoimaru spre a-şi primi volumele. Surpriză! Vasile Şoimaru i-a îndrugat acestuia vagi scuze, spunîndu-i că de fapt cărţile i-au fost reţinute la graniţă de către „vameşii comunişti”, că o să se rezolve totuşi această treaba după alegeri că nu i-au dat nici un act doveditor al reţinerii cărţilor, că… etc. Domnul Stafi a sunat la Serviciul vamal Leuşeni, punctul de frontieră prin care aflase că trecuse Şoimaru, iar responsabilii de acolo i-au spus că nu a existat absolut nici o astfel de sechestrare de cărţi, iar dacă totuşi s-ar fi întîmplat, conform procedurilor legale, Vama ar fi eliberat obligatoriu un document doveditor. Ulterior, s-a deplasat şi un responsabil al editurii din România. Aceşta şi domnul Stafi au reuşit cu mare greutate să-l contacteze telefonic pe Şoimaru, care a bolmojit aceleaşi vagi scuze, repetînd că chestiunea o să se rezolve după alegeri şi le-a închis telefonul în nas. Chestiunea este de-a dreptul bizară, mai ales că dacă ne luăm după faptul că Vasile Şoimaru, în mod onest, onorabil, avea obligaţia morală elementară ca el să-l sune pe autor şi să-i spună că într-adevăr aşa s-a întîmplat, şi nu autorul să îl caute disperat,asta ca să nu fie bănuit de furtul cărţilor. Avem motive să bănuim că nu-i vorba de un furt ordinar obişnuit, ci de ceva mult mai grav, iar dacă nu avem dreptate, îl rugăm pe Vasile Şoimaru să ne demonstreze civilizat contrariul.

Deranjează sau nu pe cineva conţinutul cărţii?

Ieri, răsfoind această carte (362 de pagini), am căpătat certitudinea că acelaşi lucru l-a făcut şi Vasile Şoimaru. Din cîte ştiu, dumnealui este un apropiat al anturajului de la Literatura şi Arta. Scurtă paranteză! Domnule Şoimaru, alaltăieri seară, un bun prieten mi-a spus că, aproape simultan cu dumneavoastră, aţi depus cerere de intrare în PCUS în anul 1989. Este adevărat? Pun această întrebare nevinovată spre a-mi explica resorturile dumneavoastră anticomuniste de astăzi.
Revenind la conţinutul cărţii, mărturisesc faptul că nu-i împărtăşesc raţionamentele autorului cu privire la unirea Moldovei cu România. Dl Stafi reuşeşte, cu argumente şi dovezi plauzibile să demonstreze în cartea sa faptul că elita intelectuală din Moldova, cea care se proclamă unionistă, de esenţă românească, în anii 1989, nu era nici pe departe în favoarea unirii cu România, că lansa mesaje de pe poziţiile nomenclaturii PCUS din RSSM, că a pledat pentru trecerea la grafia latină, dar nici vorbă ca vreunul să fi stat în faţa tancurilor. În acest ultim punct, demonstrează negru pe alb, cu dovezi, falsitatea declaraţiilor actuale ale lui Nicolae Dabija, potrivit cărora ar fi ţinut piept tancurilor ruseşti. Practic, dl Stafi aduce dovezi istorice concrete prin care demontează falsurile mituri pe care şi le-a creat elita intelectuală moldovenească privitor la rolul jucat în lupta pentru eliberare naţională, dar mai ales în ceea ce priveşte faptul că aceşti intelectuali nu doresc cu adevărat şi nu vor nici acum unirea R. Moldova cu România, sloganurile lor unioniste avînd doar caracter electoral şi de manipulare a populaţiei. Aici trebuie căutat misterul dispariţiei celor o sută de cărţi ale d-lui Stafi!
Problema e cu mult mai gravă decît pare la prima vedere în ceea ce priveşte rolul social şi politic al elitelor analizate şi demitizate de către autorul volumului în discuţie. Afirm acest lucru pentru că aceeaşi lideri intelectuali ai anilor 1989 continuă să domine „piaţa politică”, să-şi atribuie capacităţi de formare a opiniei publice şi de a influenţa politica naţională. Şi-au modificat pe alături mesajele, le-au adaptat, dar ei sunt aceiaşi, pentru că se încăpăţînează să facă loc tinerilor, se tem de concurenţa acestora. Dacă aruncăm o privire măcar spre partide din Opoziţie ca AMN – Urechean, PLD – Filat sau PL – Ghimpu, observăm că sunt bine garnisite cu aceeaşi intelectuali ai anilor 1989. Atunci cum putem vorbi de progres, de înnoirea clasei politice? Am asistat şi observăm cu toţii cum un politician mediocru ca Mihai Ghimpu şi-a adus tînărul nepot la nivelul său. Aceşti vîrstnici politicieni şi intelectuali au o capacitate extraordinară de a-i îmbătrîni pe cei tineri odată cu ei, îi fac să le semene în toate metehnele. Filat, de exemplu, este tînăr doar în aparenţe, pentru că el operează cu acelaşi tip de slogane de acum 20 de ani, ori R. Moldova a reuşit să evolueze bine şi fără ei, în pofida dezastrului social pe care l-au provocat pînă în 2001. Uitaţi-vă cît de penibili sunt aceşti politicieni care colindă satele moldovenilor după cerşit voturi, defilînd cu aceeaşi pensionari ai anilor 1989, cu aceleaşi lozinci răsuflate şi cu aceleaşi minciuni deocheate, făcîndu-se că uită aceleaşi promisiuni neonorate le fac la fiecare patru ani. Faptul că dl Stafi i-a descris cum sunt ei la modul cel mai autentic, sunt sigur, i-a deranjat, pentru că, oricît ar părea de paradoxal, de absurd pentru zilele noastre, aceştia se consideră personalităţi tabu, despre care nu e permis să rosteşti nici o critică, oricît de îndreptăţită ar fi, iar cazurile unora ca Nicolae Dabija, Serafim Urechean, Constantin Tănase şi alţii sunt mai mult decît ilustrative. Aşadar, avem suficiente motive să credem că dispariţia misterioasă a celor o sută de cărţi nu este lipsită de sens.
Spuneam la început că nu mă mai miră deloc astfel de întîmplări. Asist de ceva vreme la o cenzură care o depăşeşte cu mult pe cea de stil stalinist. Numeroşi istorici şi intelectuali, deveniţi peste noapte români, şi-au furat efectiv cărţile „compromiţătoare” din biblioteci – este vorba de cele în care ridicau osanale fostei URSS. Furt în toată regula, organizat cu complicitatea directorilor bibliotecilor. Aceştia, reţineţi, au fost, pe vremea URSS, cei mai buni prieteni cu ruşii din Moldova, ca, după 1989, la modul cel mai oribil şi mitocănesc cu putinţă să devină inamicii ruşilor, indiferent de faptul că aceloraşi ruşi le datorează şi carierele lor profesionale. Pasămite asta dă bine la „românism”. Ce a făcut Vasile Şoimaru cu cele o sută de cărţi probabil că vom afla în curînd, iar autorul intenţionează să apeleze la instanţa de judecată.
Sunt foarte mulţi dintre cei descrişi în această carte care doresc dispariţia ei, chiar confiscarea întregului tiraj, numai că sunt incomodaţi de faptul că această ultimă ediţie a apărut în România. Personal, fiind citat, clasificat nu tocmai măgulitor pentru mine, nici nu concep cum, omeneşte vorbind, aş putea prin absurd să fiu supărat pe autor. Sunt opiniile sale şi i le respect. O lovitură de graţie primită de către scriitorii moldoveni care se consideră scriitori români, după coborîrea lor de pe soclu de către dl Stafi, le-a acordată reputatul critic român Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România. Acesta, în monumentala sa Istorie a Literaturii Române, nu include pe nici unul dintre aceştia în lucrarea sa. Pur şi simplu nu-i consideră scriitori români, ci moldoveni, iar opinia autorizată şi autoritară a unui intelectual de talia lui Nicolae Manolescu nu poate fi pusă la îndoială de nici un scriitor moldovean.
Cine a furat cele o sută de cărţi? De ce Şoimaru l-a evitat pe autor şi pe editorul român cînd aceştia i-au cerut socoteală? Noi nu insinuăm nimic, dar nu ne putem preface că nu ştim că este colaborator sporadic al săptămînalului Literatura şi Arta. Mulţi scriitori din cei descrişi în această carte se plîng, asta cînd dă bine unui anumit auditoriu, că au fost aspru cenzuraţi pe vremea URSS. În cazul dispariţiei enigmatice a celor o sută de cărţi nu avem de-a face cu cenzură? În cazul dat putem vorbi de o cenzură extrem de cumplită, de o cenzură sălbatică, primitivă a libertăţii de expresie, de o cenzură a gîndirii, de impunerea unei dictaturi nemaipomenite, de falsificarea istoriei prin blocarea samavolnică a accesului la ADEVĂR.
Unde sunt cărţile, domnule Şoimaru? Le-aţi furat sau nu? Dacă nu, de ce fugiţi de autor? Noi nu vrem decît răspunsuri oneste şi probe veridice, nu poveşti!

CENTENAR NOICA (1909-1987). Noica pe lista neagrã. Internationalistii Liiceanu si Ianosi
Lista neagrã cu cãrti scrise de Noica
In 1940 Lucian Blaga spunea cã viitorul de naturã spiritualã al scriitorilor români va fi unul de excepþie. Desigur, acest lucru nu avea cum sã se vadã prea curând în România ciuntitã si ocupatã de trupele sovietice, unde însusi marele filosof, poet, dramaturg si eseist de anvergurã europeanã fusese interzis. Intr-o scrisoare cãtre Mircea Eliade, P.P. Ionescu (1903-1979) îi scria de la Viena lui Eliade cã nimeni nu-si poate imagina ce-au însemnat primii 25 de ani de ocupaþie comunistã, “regim în care un fost prim-ministru e împuscat de un alt ministru (…). Dumneata nu poþi cunoaste felul cum moare, tot asasinat, urmãtorul prim ministru (…). Noica a stat închis ani si ani pentru cã si-a citit într-un cerc de prieteni o lucrare. (…). Pe Lucian Blaga l-au decretat mare poet deabia dupã moarte. (…) G. Cãlinescu a intrat repede în hora unde “Satan conduit le bal”. Ne-a delectat cu câteva romane atât de trãznite încât unul din ele (Scrinul negru) a fost multã vreme repudiat. Mihail Ralea si Tudor Vianu au adoptat rapid metoda si au reusit sã moarã în plinã glorie. Pentru filosofie au fost puþini pretedenþi. Alex. Joja a devenit campionul dialecticii” (v. M. Eliade si corespondenþii sãi, vol.5, Criterion Publishing, Bucuresti, 2007, p. 409-410). La cel de-al XII-lea Congres internaþional de filozofie, oficialãtãþile comuniste îi trimiteau dincolo de Cortina de fier pe Joja, Ralea si Vianu. Era în 1958, anul în care statul român încãput pe mâna mercenarilor ocupantului sovietic s-a opus acordãrii Premiului Nobel lui Blaga, filosoful marginalizat si hãrþuit de Securitate (v. Dorly Blaga, Lucian Blaga în vizorul securitãþii, Bibl. Apostrof, 1998) .Tradus din 1943 de Julius Draser, Spatiul Mioritic (Bucuresti, Cartea Româneascã, 1936) va fi publicat abia dupã patru decenii (1), la vremea când Noica (1909-1987) a încercat sã-l “relanseze” pe filozoful Blaga. Ecoul eforturilor sale a fost minim, fiindcã însusi Noica era reintrat pe “usa din dos” a culturii (v. Jurnalul de la Pãltinis, 1983), nefiind onorat la împlinirea vârstei de saptezeci de ani, desi începuserã a i se publica din scrieri, ca urmare a sarcinii de meditator oficial, particular si onorific pe care a îndeplinit-o cu bucurie dupã iesirea din închisoare. Tot în ideea unei contracarãri a politicii de anihilare a tot ce reprezintã valoare filozoficã româneascã s-a mai strãduit Noica si la repunerea în circuit a gândirii lui Mircea Vulcãnescu. Dar opoziþia majorã la eforturile sale a venit chiar din partea celor plasaþi foarte în apropierea sa.Influenþat de morala comunistã a omului de tip nou, format în mediul ideologilor comunisti (în casa lui Henry Wald l-ar fi întâlnit prima datã pe Noica), Gabriel Liiceanu nu s-a sfiit sã consemneze “cãderea” bãtrânului filosoful de scoalã naeionescianã în geschmacklos-ul unei “metafizici a ciobãnelului” si a “arcului carpatic”. In plus, auto-declaratul discipol, când nu-l acuzã pe Noica de “frustrãri si orgolii regionale” (Jurnalul de la Pãltinis, 1983, p.233) îsi face vinovat maestrul de entuziasmele pe care cãrþile sale l-ar putea trezi în rândul “zbierãtorilor de profesie” (op. cit., p. 162). O astfel de atitudine lãudabilã din perspectiva internaþionalistului Ion Ianosi (stalinistul care a inventat o “constrângere” a comunismului “naþionalist” care l-ar fi silit pe Noica la “cãdere”) apare asezonatã la Liiceanu cu o altã acuzaþie la fel de inimaginabilã: aceea cã “definirea unui profil spiritual naþional” presupune “pericolul de exaltare a specificului naþional si eliminarea ca strãine si impure a influenþelor culturale de tip vestic [subl.ns., I.V.-S.]”. In opinia lui Gabriel Liiceanu, divorþul dintre valorile europene si cele autohtone la Noica s-ar recunoaste dupã titlurile cãrþilor sale.Ca sã demonstreze justeþea unei asemenea pãreri, de-o parte discipolul însirã lucrãrile lui Noica fãrã specificãri regionale în titlurile lor: Comentariile la dialogurile lui Platon, Conceptele deschise la Descartes, Leibniz si Kant, Povestirile dupã Hegel, Despãrþirea de Goethe, Devenirea întru fiinþã, Trei introduceri la devenirea întru fiinþã si Scrisorile despre logica lui Hermes. Ele s-ar putea cuprinde în istoria filozofiei europene. In celelalte cãrþi apãrute în comunism, Noica ar fi reusit sã elimine influenþele culturale de tip vestic, expunându-se unui “ridicol de primã instanþã”, prin transformarea handicapului “neîmplinirii” culturale românesti în argument de superioritate (p.231).In termenii viziunii lui Blaga din 1940, s-ar cuveni aici de subliniat reusita culturalã de nivel european a unor fosti deþinuþi politici: Contantin Noica, Anton Dumitriu si Alexandru Paleologu, în calitatea lor de reprezentanþi ai gândirii românesti din vremea teroarei comuniste. “Handicapul” neîmplinirii culturale - pe care sconta Leonte Rãutu dupã eliberarea din închisori a supravieþuitorilor regimului de exterminare care fãcuse douãsutedemii (200 000) de victime în rândul întemniþaþilor politici -, a rãmas o vorbã în vânt, repetatã pânã la saþietate de Plesu, Patapevici si Liiceanu. Sentimentul românesc al fiinþei, carte pe care Mircea Eliade ar fi vrut sã o vadã în francezã prin librãriile vestice, este catalogatã de Liiceanu exact în maniera în care gândeau si acþionau cei care dirijeau din umbrã exporturile de valori culturale românesti. Adicã o desconsiderã la grãmadã împreunã cu Rostirea filozoficã româneascã, Creaþie si frumos în rostirea româneascã si Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii românesti (Bucuresti, Ed. Eminescu, 1975). O catalogare echivocã o are meditaþia despre “maladiile spiritului”. Ion Ianosi consemneazã cã titlul sase maladii ale spiritului contemporan “a trebuit ascuns în subtitlul cãrþii intitulate la apariþie Spiritul românesc în cumpãtul vremii (Bucuresti, Ed. Univers, 1978)”, conþinutul lucrãrii fiind mai bine redat de subtitlu. Liiceanu trece volumul despre maladiile spiritului în ambele liste, între scrierile europene ale lui Noica folosind subtitlul, iar între cãrþile “ne-europene” referindu-se la ea dupã titlu.Unii ar spune cã dubla poziþionare a aceleiasi cãrþi între cele de lãudat si cele de blamat ar fi un indiciu al subrezeniei esafodajului teoretic întitulat pe cât de pompos, pe atât de ridicol: O tensiune nerezolvatã: idiomatic si universal (v.Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Pãltinis,1983, p.230). Acestora le-am oferi si un alt indiciu. Intre titlurile de scrieri noiciene oferite oprobiului public apare si cartea despre Eminescu din 1975, catalogatã în prealabil drept scriere europeanã. Lipsa unor opinii personale la cel care consemna de zor opiniile lui Noica se vede din cuprinderea în lista neagrã (din vara lui 1981) a Gândurilor despre omul deplin dupã ce lucrarea despre Eminescu îi pãruse (cu câteva luni mai înainte) cã a fost scrisã de Constantin Noica în “marele alfabet cultural al spiritului european si universal” (p.137). Pe 19 noiembrie 1980 el notase cã maestru sãu, prin Eminescu sau omul deplin al culturii românesti ar fi oferit “un model de universalitate si de meditaþie în absolut” (p.138). Dificultãþile lui Liiceanu de a urmãrii spusele meditatorului sãu apar din redarea explicaþiilor lui Noica referitoare la zeflemeaua lui Caragiale prin ocolisul cãreia ar fi ajuns la “nefinitul în marginile”(C.N.) gândirii si limbii românesti a lui Eminescu. O astfel de lãmurire ar plasa din nou cartea despre Eminescu pe lista neagrã a lucrãrilor neeuropene publicate de Noica.“Românescul nu se rezolvã numai în balcanism si degringoladã parlamentarã. Existã momente ale seriozitãþii peste care nu poþi trece asa usor”, noteazã discipolul cã ar fi auzit de la Noica. Exasperat de zeflemeaua lui Caragiale, Noica s-a pus sã cerceteze “firea” culturii românesti într-un reprezentant al ei, ivit în vremea când nu se despãrþiserã încã apele si un Creangã putea fi popular si clasic în acelasi timp. Mai ales cã sesizase cum mai vine pe la noi cîte un strãin “sã ne spunã cã e miraculos cum am reusit sã împãcãm noul cu vechiul, cum am reusit sã pãstrãm tradiþiile folclorice, sau tradiþiile pur si simplu, înnoindu-le” (Noica, Eminescu…, 1975, p.113). Asadar din opoziþia Caragiale – Eminescu filosoful de la Pãltinis a ajuns la Sentimentul românesc al fiinþei si la Maladiile spiritului, una pusã de Liceanu pe lista neagrã, cealaltã indistinct pe amândouã dupã titlu sau subtitlu, ambele cãrþi prinzând contur pe când Noica medita europeneste la Devenirea întru fiinþã. Pe o listã neagrã trebuie sã se fi aflat si hermeneutica operei sadoveniene propusã de Alexandru Paleologu. Rod al unor meditaþii în puscãrie în marginea cãrþilor ce se gãseau înainte de graþiere la clubul închisorii, Treptele lumii sau calea cãtre sine a lui Sadoveanu a apãrut în 1978. Marian Popa se cãzneste s-o “desfiinþeze” scriind de pe poziþii patriotarde cã ar fi o “exegezã masonicã”. O difuzã ostilitate de comandã ideologicã se întrevede si în recenzia semnalând prin “critica de întâmpinare” apariþia eruditului eseu despre Creanga de aur. Pentru a nu trezi orgolii “regionale”, Liiceanu se fereste în acest caz chiar si de menþionarea titlului cãrþii lui Alexandru Paleologu. In schimb, el intercaleazã în jurnal un referat stalinist despre “handicapul” culturii burgheze românesti, ca “ratare” a tuturor filozofilor români cu specialã exemplificare în cazul a doi “rataþi”: Lucian Blaga si Alexandru Paleologu.Dacã nu l-ar fi invocat pe Blaga, despre care Vasile Bãncilã observa pe bunã dreptate în 1938 cã din punctul de vedere al împlinirii culturale Lucian Blaga reprezintã o reusitã extraordinarã (V. Bãncilã: “mai rar autor care sã se împlineascã atât de sigur, de armonios si de complet”), gogomãnia n-ar fi fost atât de evidentã. Fiindcã Alexandru Paleologu a avut nesansa de a publica într-un regim de teroare ideologicã, impediment “ocolit” de el prin formulãri subversive, cum a procedat si Alexandru Husar, chiar si Alexandru Dragomir în scrierile sale pentru sertar. Auto-apreciatã drept purtãtoare a “germenului exemplaritãþii” (9 oct. 1980), critica lui Liiceanu privitoare la lucrãrile lui Noica “ancorate în exclusivitate în fenomenul autohton” (p.231) este “imortalizatã” alãturi de citatele inregistrate din spusele lui Noica, terifiat la citirea “Jurnalului de la Pãltinis” când si-a recunoscut cuvintele indentic reproduse. In cripto-comunismul de dupã 1990 criticarea lui Noica ea a luat noi înfãþisãri de facturã mai hotãrât denigratoare în cãrþile apãrute la Editura Humanitas, degajând un rânced iz politic din anii de masacrare în puscãrii a spiritualtãþii românesti.Pe când (în R.P.R) Alexandru Paleologu si Noica erau dupã gratii, în Anglia Zevedei Barbu (fost secretar de redacþie al revistei “Saeculum”, scoasã de Blaga la Sibiu (dupã 1946 diplomat la Legaþia României de la Londra, demsionat în octombrie 1948) publica Problems of historical psychology (Londra, 1960) unde analiza societatea atenianã din vremea lui Pericle. Zevedei Barbu este interesat de omul cetãþii grecesti, de cadrul social, politic si intelectual pe care omul grec îl creazã. Concluzia universitarului englez de origine românã merge pe linia “miracolului grec”. In cetatea Atenei personalitatea umanã ar fi prins un contur de invidiat, prin echilibru perfect între cuprinderea socialã, cosmicã si teologicã, pe de-o parte, si împlinirea personalã prin dezvoltarea potenþialitãþilor individuale, pe de altã parte. O imagine diametral opusã acesteia gãsim în analiza democraþiei din vremea lui Pericle propusã de universitarul argentinian de origine românã, Stan M. Popescu (/Ovidiu Gãinã) în volumul sãu din 2007, Psihologia social. Notas al margen de la aceleracion de los tiempos. Expert în psihologie si sociologie filozoficã, cu un doctorat la Viena, el a fost fondatorul primei reviste stiinþifice de psihologie industrialã, apãrutã în spaniolã si cu rezumate în francezã, germanã si englezã, revistã la care a colaborat si Viktor Frankl, (1905-1997), azi un faimos Institut (v. Stan M. Popescu/ Ovidiu Gãinã, El recuerdo de V. Frankl).In perioada interbelicã pe Noica l-au interesat si vechii greci. Întâi a luat ore de greacã (prin 1939) cu Constantin Fântâneru(1907-1975) care fusese coleg la Liceul Sf. Sava cu Dan Botta si care îsi luase ca si acesta licenþa în limbi clasice în 1930. Rãmas în þarã printre prieteni, dar - ca si Octavian Nistor, Traian Herseni, Botta, Vasile Bãncilã, etc. -, fãrã drept de semnãturã, Noica dorea sã afle prin anii cinzeci “înþelesul grec al dragostei de oameni si de lucruri”, pornind de la dialogul platonic Lysis. Era însã preocupat si de pãrintele dialecticii rãstãlmãcit de ideologia ocupantului sovietic al României ciuntite. Dupã anii de chinuri suferite în temniþa politicã pentru felul eronat în care l-a hermeneutizat pe Hegel (2) într-un manuscris predat la unica editurã bucuresteanã ESPLA, Constantin Noica s-a angajat la Centrul de Logicã. Aici s-a întors iarãsi la greci. La început la Aristotel, apoi la Platon. Târziu a putut sã se întoarcã si la gândirea filosoficã româneascã, asa cum apãruse ea în momentul de graþie în care Mircea Vulcãnescu îsi publicase Dimensiunea românascã a existenþei (martie, 1944). In 1978 lui Noica i se publica Sentimentul românesc al fiinþei. La un sfert de secol dupã asasinarea în închisoare a lui Mircea Vulcãnescu prin schingiuiri repetate, C-tin Noica îi aducea în discuþie gândirea, desigur fãrã a face în mod explicit referire la scrierile interzise ale celui care murea ca un martir la Aiud. În marginea filosofiei vulcãnesciene Alexandru Dragomir argumentase ideea cã opera unui gînditor “nu are o singurã dimensiune: cantitatea”(v. Ultimul interviu al filozofului A. Dragomir, în rev. “Asachi”, Seria III-a, Nr.5 (241), dec.2008-ian.2009, p. 7) pentru a afirma în final cã fostul sãu profesor de la Universitatea din Bucuresti “era coplesitor” (ibid.).La Noica, evocarea Dimensiunii românesti a existenþei, “cea mai substanþialã tâlcuire a întâmplãrilor valahe” (apud. Emil Cioran), apare în însusi titlul ales. Dacã la Mircea Vulcãnescu raportarea omului la transcendenþã –din perspectivã româneascã – luase înfãþisarea unei dialectici a participãrii cu accentul pus pe cel de-al doilea pol al relaþiei, Noica apasã pe primul termen, invocând sentimentul “omenesc” trezit de problematica fiinþei. Astfel, cei de la cenzurã au putut crede cã filosoful supravegheat la Pãltinis n-a iesit din cadrele ideologiei materialiste, cã el s-a preocupat de subiectivitatea omului nou al materialismului stiinþific, dezinteresat de polul transcendent pe care îl implicã orice act religios. In capul lor, problema ontologicã, sau problematica existenþei (pe care ei o confundau cu fiinþa) nu depãsea aspectul interpretãrii imanentiste a existenþei materiale a omului si a lumii de care se ocupã cu mult succes stiinþa si tehnica de ultimã orã.De fapt, ancorarea lui Noica într-o viziune crestinã asupra lumii reiese din simpla alegere a termenului de “sentiment”, care nu poate fi decât sentimentul pozitiv al iubirii. Presupusa imanenþã a problematicii fiinþei e anulatã din start de caracterul tranzient al sentimentului iubirii care face trimitere la ceva aflat în afara celui ce iubeste. Or, în credinþa crestinã iubirea are un loc privilegiat: Din iubire pentru oameni, si nu din indiferenþã la soarta omeneascã, Dumnezeu s-a fãcut om. Relaþia pe care omul românesc o are cu ceva de dincolo de el apare la Noica din afirmaþia explicitã cã fiinþa la români ar fi “întru” (în si înspre, adicã participând si nãzuind cãtre altceva decât materialitatea proprie si materialitatea lumii). Cu gãselniþa acestui “întru”, de care era pe bunã dreptate foarte mândru, Noica subscria (ca si Mircea Vulcãnescu) la ideea de sorginte medievalã dupã care participarea la Divin are niveluri si intensitãţi diferite. Pe urmele lui Vulcãnescu el va evidenþia aportul adus de câteva cuvinte românesti la problematica fiinþei. Demersul ambilor s-a situat în descendenþã heideggerianã. Interesant este cã si filosoful de la Freiburg im Briesgau urmãrea cu interes gândirea românilor, la început impresionat de auditoriul provenit din Regatul României (Constantin Floru, Stefan Teodorescu, Dumitru Cristian Amzãr, Constantin Noica, Petre Tutea, Sorin Pavel, Octvian Nistor, George Uscãtescu, Vintilã Horia, etc.). In timpul rãzboiului, la seminariile sale, când vreun student se împotmolea, Heidegger întreba: Ce pãrere au Latinii? (adicã Alexandru Dragomir, Octavian Vuia, Constantin Oprisan, etc.). Heidegger era un perfect cunoscãtor al limbii latine pentru cã fãcuse studii teologice si avea un doctorat în gândirea medievalã. Cãt priveste gãndirea filozoficã româneascã, Heidegger putea citi tezele de doctorat în filosofie publicate de români în germanã (lucrãri interzise în comunism, care nici pânã azi n-au fost editate în româneste). Filosoful din Freiburg se pare cã era la curent si cu revista de filosofie scoasã de Blaga, pe care I-o ducea studentul sãu Walter Biemel. De Mircea Vulcãnescu aflase cu siguranþã de la C-tin Amãriuþei. Acesta povestea cum marele Heidegger notase scolãreste interpretarea vulcãnescianã a termenului de “aevea” pe care I-a relatat-o Amariuþei cu ocazia unei vizite (v. N. Florescu, Menirea pribegilor, Ed. Jurnalul literar, 2003). In studiul nostru Constantin Oprisan, un discipol necunoscut al lui Heidegger semnalasem cum la vremea când bãtrânul filozof era atacat la Paris si omagierea sa fusese interzisã la Sorbona, se formase un fel de zid românesc din fostii sãi studenþi care l-au omagiat pe Heidegger printr-un Colocviu organizat în Castelul de la Cerisy la Salle. Petre Tutea spunea cã în închisoare, fãrã ajutorul lui Dumnezeu, nu s-a putut supravieþui. Constantin Noica a supravieþuit. Surprins la un moment dat cã citeste Biblia, filosoful de la Pãltinis a improvizat o scuzã de toatã frumuseþea: Propriu-zis, el nici n-ar citi din Biblie. Si-ar face doar lecþiile. S-ar documenta. Sã nu aparã nepregãtit în faþa fiului sãu pe care nu-l mai vãzuse de vreo douã decenii, de când acesta era elev. Pentru cã între timp, Rãzvan al sãu plecat în Anglia devenise cãlugãrul Rafail. Cum sã discute el cu Rafail, dacã nu pune mâna pe cartea interzisã de ideologii materialisti?

Isabela Vasiliu-Scraba

Note:1. Titlul în germanã (L. Blaga, Zum wesen der Rumaenischen Volksseele, Verlag Minerva, Bucuresti, 1982) în pãruse nefericit ales lui Carl Schmidt, care considera titlul românesc (Der mioritische Raum) mai reusit. (v. D. C. Amzãr, Jurnalul Berlinez, 2006). Walter Biemel povestea cã prin Lucian Blaga din Spaþiul mioritic si-a dat seama “ce artã popularã bogatã existã în România si cum nu trebuie sã luãm aceastã artã popularã ca pe o artã minorã, ci ca pe o artã care exprimã sufletul si spiritul unui popor” (v. interviul luat de I. Oprisan pe 15 dec. 1990, în vol. Walter Biemel, Artã si adevãr, Ed. Humanitas, 2003).2. Constantin Noica a fost arestat în 1958 dupã ce, în calitate de redactor la ESPLA, Zigu Ornea a dat pe ascuns Securitãþii manuscrisul lui Noica publicat în formã cenzuratã în 1980 sub titlul:Povestiri despre om - dupã o carte a lui Hegel. A se vedea: Noica în vizorul Securitãþii, documente din Arhiva CNSAS publicate în rev. Ovservatorul cultural nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; precum si nota 2 din articolul: Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl.Ion Papuc, în rev. Origini/ Romanian roots, vol.XIV, nr.1-2-3 (139-140), 2009, p.112-114.
Posted by Roncea at

Wednesday, May 13, 2009

MASCA LUI PURIC. O alta fata a "Maestrului" Dan Puric. Cine si ce vrea la Rapa Robilor de la Aiud, locul de drept al Manastirii Sfintilor Inchisorilor
Discutiile purtate pana acum, oarecum in surdina, despre proiectul Parintelui Justin Parvu, al Manastirii Sfintilor Inchisorilor de la Aiud, si interferenta de netolerat a actorului Dan Puric, au capatat rapid, la nivelul internetului dar si al zvonisticii si dezinformarii profesioniste, o tenta de conflict diversionist. In loc sa se discute concret, despre ce face Puric la Aiud, tabara vrajita, a celor care au inca incredere in el, a sarit, aproape cu o nota sectara, la gatul celor care au avut incredere in el, pana acum, fara sa mai analizeze faptele: incalca sau nu "Maestrul" cuvantul Parintelui.Mai grav, multi dintre cei care se pretind traditionalisti, nici macar nu s-au obosit sa afle care este parerea Parintelui, care este Adevarul, inainte de a arunca cu pietre in cei care o stiau deja, in cei care stiu mult mai multe decat ei.In acest timp, din divizia falsilor ortologi - a pretinsilor reprezentanti ai unei drepte imaginare, personaje fade cumparate de mult, cu catel si cu purcel, active la vorbe pasive la fapte -, unii s-au facut ca nu stiu nimic iar altii au prezentat, ca intotdeauna, doar o jumatate de adevar despre sfintirea de la Aiud, defasurata pe 27 aprilie de catre IPS Andrei Andreicut la cererea si in prezenta actorului Dan Puric. O jumatate de adevar, adica o minciuna plina.Despre aceasta vorbeste, iata, definitoriu, Parintele Justin Parvu: "Cu durere va spun ca eu nu am fost instiintat cu privire la aceasta sfintire, despre care am aflat ulterior. Sfintirea aceasta a fost foarte surprinzatoare pentru mine si mi se pare o lipsa de respect, fata de cei care au suferit in inchisori si mai pot da inca marturie... Cu multa durere suport aceasta jignire care este adusa martirilor si eroilor nostri de altadata... Aud insa acum ca nu se mai doreste construirea unui complex monahal, ci a unui centru memorial. Domnul Puric trebuie insa sa inteleaga ca noi aici lucram pe o conceptie pur crestin-ortodoxa, fara influente straine cultului nostru bisericesc, fara vreun amestec de orice alta natura in afara vietii liturgice bisericesti, monastice care se va dezvolta pe viitor... De aceea, am sa fac tot posibilul ca acest centru cultural sa nu fie in incinta manastirii, ci undeva in afara, pentru ca cele doua lucrari sunt diferite si nu este cuviincios a strica linistea monahala cu zarva si duhul unei astfel de institutii straine de ortodoxie." Integral, in interviul despre ultima dorinta a Parintelui Justin: Manastirea Sfintilor Inchisorilor, aparut la exact 61 de ani de la arestarea sa si la exact 45 de ani de la eliberarea sa, tot intr-o zi de 14 mai, dupa 16 ani de temnita comunista, data devenita azi Ziua de praznuire a Sfintilor Inchisorilor.Este asadar mai mult decat o datorie necesitatea de a va prezenta si o alta fata a actorului Dan Puric. Voi incerca asadar cel putin sa aduc putina lumina sub masca sa de "marturistor". Dar, spre deosebire de "ortologii" numiti, eu nu voi spune "Ex Oriente Lux". Ci o voi aduce din Muntii Neamtului si din surse publice, dar mai greu de vazut de catre cei prea obisnuiti cu ochelarii de cal.In primul rand, in ce priveste proiectul, cred ca "Viziunea Puric" (stanga sus, alaturi de o moschee) vorbeste de la sine.Si acum, sa vedem cine sunt sponsorii "Intreprinderii Puric" si caror organizatii mai apartine talentatul actor.Mai nou, actorul Dan Puric a trecut de la "Omul frumos" la "omul banos", in sensul ca reprezinta "Imaginea Bancii Comerciale Carpatica". No comment.Acum, o alta imagine (admirati sigla):
Putina istorie: In 1972 un raport al unui club misterios de care nu auzise nimeni a fost publicat si a socat lumea. Raportul vorbea de colapsul spre care se indreapta civilizatia si nu era scris de membrii vreunei secte ci de niste oameni de stiinta foarte cunoscuti si apreciati ce isi bazau afirmatiile pe analizele facute cu noua, pe atunci, unealta moderna, computerul. Nu era vorba de un grup de cercetatori dintr-un domeniu restrâns ci de un grup de oamenii din domenii stiintifice diferite, unii cu premiul Nobel in buzunar."Limitele Cresterii" era numele raportului si pe lânga soc a provocat o unda de oroare in toata lumea. Cu putin timp inainte de prima criza petroliera (1973) raportul aducea mesajul ca lumea se indreapta spre dezastru din cauza cresterii necontrolate a populatiei, expansiunii industriale, declinului de resurse naturale, distrugerii planetei si in final lipsei mâncarii.Studiul se baza pe un model, o simulare, un program, o reprezentare matematica a variabilelor principale din lume si a interactiunilor lor dinamice, reprezentare cunoscuta ca modelul WORLD III. Lumea care anticipeaza WORLD IV - Era Tehnotronica. Lumea controlului total, a dictaturii biometrice, redata succint in THE TECHNOTRONIC ERA de Zbigniew Brzezinski, membru fondator al Comisiei Trilaterale, membru de frunte al Consiliului pentru Relatii Externe (CFR) si al Grupului Bilderberg, artizan al instalarii lui Barack Obama la Casa Alba. Vezi VIDEO - Brzezinski on CFR, Bilderberg, and Trilateral Commission.
"Futurologul" Brzezinski a dezvoltat temelia necesitatii unui nou sistem - a unei "Noi Ordini Mondiale" - in cartea sa "Between Two Ages: America’s Role in the Technotronic Era". Conform conceptiei sale si a grupurilor din care face parte, omenirea a trecut prin trei mari etape de evolutie, si in prezent se afla la jumatatea celei de-a patra si ultima etapa. Prima dintre ele a descris-o ca fiind Religioasa, combinand un ceresc “universalism oferit de acceptarea ideii ca destinul omului se afla esentialmente in mainile lui Dumnezeu” cu pamanteasca “ingustime derivata din masiva ignoranta, analfabetism, si o viziune limitata la mediul imediat inconjurator.”A doua etapa a fost Nationalismul, punand accentul pe egalitatea crestina in fata legii, care a “marcat un alt gigantic pas in redefinirea progresista a naturii si locului omului in lumea noastra.” A treia etapa a fost Marxismul, care, spune Brzezinski, “reprezinta o mult mai vitala si creatoare etapa in procesul de maturizare a viziunii universaliste a omului”. A patra si finala etapa este Era Tehnotronica a lui Brzezinski, sau "idealul rationalismului umanist pe scara globala" – rezultatul trasformarilor evolutionare american-comuniste. [Nota: Brzezinski, Zbigniew, Between Two Ages: America’s Role in the Technotronic Era (New York: Viking Press, 1973), p. 246. Vezi si Comisia Trilaterala: Uzurparea suveranitatii (I) AlterMedia România]
"Misteriosul club", care a comandat si lucrarea lui Brezinski, este The Club of Rome - Clubul de la Roma, al carui motto este, pentru cei mai putin "cunoscatori": "Gandeste global, actioneaza local". Din Clubul de la Roma fac parte doar doi romani: ca membru de onoare, Mircea Maliţa, academician si diplomat comunist, fost preşedinte in tinerete al UNSR (Uniunea Naţională a Studenţilor din România), organizaţie de masă a Partidului Comunist, până la reunirea tuturor organizaţiilor de tineret în UTM, si, ca membru plin, Mugur Isărescu, Guvernatorul Bancii Nationale a Romaniei, singurul demnitar neschimbat din functie in ultimii 20 de ani (cu exceptia intermezzo-ului cand a fost premier) si singurul membru roman al Comisiei Trilaterale, mentionata mai sus (vezi sigla in dreapta).
Mugur Isarescu este ca atare si presedintele Asociatiei Romane pentru Clubul de la Roma ARCoR. Lista celor 80 de membri ai ARCoR, personalitati dar si personaje extrem de ciudate, ca sa nu zic controversate, o gasiti aici: http://www.clubofrome.ro/organisation/index.html (cu voia lor, ultimul pe lista, Dan Voiculescu!). Va recomand sa o parcurgeti cu atentie ca sa intelegeti mai bine cine "conduce" Romania...Secretar General al aspirantilor Clubului de la Roma din Bucuresti este Calin Georgescu. Calin Georgescu este acelasi personaj cu care actorul si interpretul Dan Puric s-a prezentat la "printul" Radu Duda, oficial, in ultimul timp, de un numar important de ori: JURNAL DE PRINTZ: Dan Puric in cartile "princiare" ale lui "Radu Duda de Romania" .O activitate principala a ARCoR, finantata si de Guvernele Romaniei, este, inca din 1999, asa-numita "Strategie nationala pentru dezvoltare durabila" (foto stanga).
Prin 2008 s-a si finalizat: http://strategia.ncsd.ro/. Pentru aceasta s-a creat si National Centre for Sustainable Development (totul se petrece in engleza cu acest ARCoR - foto dreapta) - Centrul National pentru Dezvoltare Durabila (CNDP), sub pulpana Programului Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD). Componenta Grupului de Redactare a acestei Strategii este, conform mapelor prezentate cu ocazia lansarii, urmatoarea: 1. Adrian Curaj, 2. Adrian Turek, 3. Alexandru Badescu, 4. Angheluta Vadineanu, 5. Aureliu Leca, 6. Bogdan Andreescu, 7. Calin Georgescu, 8. Dan Barna, 9. Dan Puric, 10. Dragos Jaliu, 11. Elena Teodoreanu, 12. George Ionescu, 13. Gheorghe Mencinicopschi, 14. Gheorghe Onut, 15. Gheorghe Zaman, 16. Ionut Purica, 17. Letitia Zahiu, 18. Madlen Serban, 19. Moise Guran, 20. Petre Sabadeanu, 21. Razvan Buzatu, 22. Serban Sturdza, 23. Sergiu Celac, 24. Silviu Negut, 25. Valentin Lazea, 26. Vasile Ghetau, 27. Vladimir Alexandrescu.Interesant, nu? Ati fi zis ca micutul actor de la Nr 9 e si strateg durabil? Nu v-ati plictisit pana acum, sper...
La "Team"-ul CNDP - Echipa, adica - il gasim, primul pe lista - ati ghicit! - pe Calin Georgescu, "Executive director and representative of UNEP National Committee for Romania" si, Nr 2, pe Sergiu Celac, "Ambassador, Senior Advisor". UNEP este Programul de Mediu al Natiunilor Unite, in cazul in care va intrebati.Parteneri ai Centrului, evident, ARCoR, UNEP, Academia Romana, Fundatia Universitarea a Marii Negre, Institutul International pentru Dezvoltare Durabila si, nu in ultimul rand, Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare - http://www.ipid.ro/ - IPID.
IPID "este un forum de idei, o intalnire de minti si experiente pentru rezolvarea problemelor vitale ale societatii romanesti", aflam de la Directorul Executiv al Institutului - poate ati ghicit, din nou - Calin Georgeeescuuu!
Printre membri IPID, institut infiintat in 2006, ii gasim, printre altii, pe actuala ministreasa distructiva a Educatiei, Ecaterina Andronescu, Daniel Daianu (fost presedinte IPID, 2007, candidatul lui Andrei Plesu pentru diverse functii politice, fost ofiter al Securitatii, cu ambii parinti ofiteri de rang inalt ai DIE), Mugur Isarescu, Mircea Malita si... Dan Puric.
Anul 2006 marcheaza, de altfel, si inceputul ascensiunii publice spectaculoase a lui Dan Puric, bine mediatizata mai ales in ultima perioada. Neindoios, bazata pe merite si emotii artistice reale, ceea ce poate ridica intrebarea in ce masura actorul Puric s-a lasat manevrat de regizorul Puric si apoi a crezut sincer in ce face oratorul crestin Puric si, pe la spate, strategul Puric, pana cand a descoperit "cine suntem" si a fost preluat si "ridicat" la nivelul de "om frumos", ditamai "Imagine de Banca Comerciala", chiar pe scena Ateneului Roman.
Parteneri IPID sunt cam aceiasi: Academia Romana - http://www.acad.ro/, Asociatia Romana pentru Clubul de la Roma - http://www.clubofrome.ro/, Fundatia Universitara a Marii Negre, Institutul Bancar Roman - http://www.ibr-rbi.ro/, Centrul National pentru Dezvoltare Durabila - http://www.ncsd.ro/. Ei intre ei.
Dintr-o relatare din 2006 a portalului Euractiv.ro, un fel de partener media al IPID, aflam: "Noul 'Institut de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare' isi propune sa ajute la reprofesionalizarea Romaniei. Dupa ce au asistat la 16 ani de tranzitie, cateva personalitati de prima mana in domeniul lor de activitate vor sa elaboreze politici pentru guvernari mai eficiente."
De pe acelasi portal aflam ca, in 2007, Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare (IPID) si Asociatia Romana pentru Clubul de la Roma (ARCoR) au dat publicitatii concluziile dezbaterii publice cu tema "Schimbari Climatice. Energie. Protectia Mediului". "Aceste concluzii vor constitui baza viitoarei Strategii de Securitate Energetica a Romaniei si vor tine cont de cerintele de protectie a mediului, ale Uniunii Europene", scrie Euractiv.ro.
Din 2008, IPID trece de la simple strategii la "coagularea elitelor" si lanseaza volumul "Reprofesionalizarea Romaniei - un raport care ofera cateva solutii pentru iesirea din criza si dezvoltarea durabila a Romaniei". Trecerea accentului de la "cine sunt" catre "ce stiu sa fac" si "formarea elitelor profesionale", se afirma intr-o relatare a aceluiasi portal, Euractiv. Interesanta "coincidenta" de concept - "cine sunt" - cu titlul celebrei carti a actorului strategic Dan Puric - "Cine suntem".
Prezent la lansarea Raportului, Dan Puric, actor si membru in Consiliul Director al IPID, afirma : "Aceasta profesionalizare a Romaniei presupune 'atitudini' - (nota mea: iarasi o ciudata coincidenta de nume). Romanul nu coaguleaza in jurul unui pachet de legi, ci in jurul unei stari de spirit". Mai mult, "trebuie creat un camp de competenta pentru scoli, de orice natura ar fi ele", a precizat Puric. "Problema consta in discrepanta dintre potentialitatea uriasa pe care o avem si campul de manifestare pus la dispozitie pentru exprimarea ei", a conchis el, inainte de a-i preda microfonul presedintele PSD, Mircea Geoana, care a atentionat asupra problemei tinerilor care studiaza sau profeseaza in universitati occidentale si care sunt respinsi sau nu gasesc un loc de profesor la universitatile din tara.
Institutul si-a prezentat recent ultimul Raport la Academia Romana, prin gura "PRINTULUI" DUDA, care a venit insotit de Dan Puric si de alte personalitati importante, cum ar fi dr Pavel Chirila, dupa cum se poate vedea in VIDEO si foto din Ziarul Lumina De pe siteul IPID aflam ca acelasi Calin Georgescu este secondat de... acelasi Sergiu Celac. Despre Sergiu Celac se pot scrie multe: de la faptul ca a fost singura fiinta alaturi de Ceausescu in caleasca in care acesta se afla impreuna cu Regina Marii Britanii pana la faptul ca a fost primul Ministru de Externe instalat de Ion Iliescu si FSN in decembrie 1989. Sergiu Celac mai este si fratele Marianei Celac. Dar cine este Mariana Celac? Sa aflam dintr-o ancheta mai veche: Pai, pe langa faptul ca este membra fondatoare a GDS, si fosta propagandista pentru Ion Iliescu inainte de 1989, ea mai este si fosta sotie a lui Mihai Botez. Despre Mihai Botez, puteti auzi destule. Ce stim sigur este ca a fost prima alegere a lui Ion Iliescu pentru pozitia de ambasador al Romaniei la ONU si apoi in SUA, in timp ce Sergiu Celac a fost primul ministru de Externe al Guvernului FSN si, apoi, timp de sase ani, ambasador in… Marea Britanie. Sergiu Celac nu a fost insa, inainte de 1989, numai traducatorul lui Ceausescu in timp ce se plimba in caleasca cu Regina, la Londra. Despre Sergiu Celac orice apropiat al serviciilor de informatii o sa-si spuna parerea destul de transant: agent al Moscovei; poate cel mai batran kaghebist din structurile actuale. Tatal lui Sergiu si al Marianei a fost de altfel primul prefect al Craiovei in perioada sovietizarii si apoi, membru al Comitetului de Stat al Planificarii. Simpatia lor pentru Ion Iliescu venea, asadar, pe linie de serviciu. De altfel, fidelitatea membrilor GDS - majoritatea dintre ei nomenclaturisti comunisti si kominternisti – fata de Iliescu-KGB a fost aratata si in anul 2000 cand au lansat “Apelul pentru democratie” rezumat prin imboldul tovarasesc “Votati-l pe Iliescu!”.
Ilegalistul Celac era prieten cu ilegalistul Tismaneanu si ambii provenea din acelasi loc. Stefan Andrei, fostul ministru de Externe al Romaniei indepartat de Elena Ceausescu, afirma despre ce li s-a cerut acestora dupa moartea lui Stalin: "Sa aleaga: ori Romania, ori Rusia! Si asa s-a intamplat si cu Tismenitki. Acum, toti ilegalistii au ramas pro-sovietici. Si aschia nu sare departe de trunchi... Al­tul, la fel: tatal lui Celac, primul mi­nistru de Externe pus de Iliescu chiar in '89. Agent sovietic. Numele lui e de fapt Cealik, e pe jumatate gagauz. Are si o sora, Mariana, pe care o intindeau colegii mei de la "Scanteia Tineretului" pe sus, deasupra Cofetariei "Albina", unde aveam sediu atunci... El era ofiter in Armata Romana. Nevasta-sa era cel putin pe jumatate evreica. Erau in agentura. Si-atunci, guvernul lui Armand Ca­linescu l-a trimis din Basarabia la Perisor, langa Craiova. Cand au venit trupele sovietice si apoi comunistii, la 6 martie 1945, l-au pus primul prefect de Dolj, al Craiovei." Vezi VIDEO - Stefan Andrei despre Sergiu si Mariana Celac ... si Iliescu in pat cu Elena: ZIUA.Acum, ce sa-i faci?, domnul Celac este coleg cu domnul Puric si co-autor al Strategiei care ne va trimite pe culmile fericirii in 2030. Ciudat, totusi, ca nu apare nimic despre cipuri in aceasta Strategie. Poate de aceea nici nu vorbeste despre ele actorul, interpretul, regizorul si strategul Puric...Iata ce mai aflam despre creatia mai putin cunoscuta a lui Puric, dintr-o relatare a revistei Eu.Ro.Com de la inceputul acestui an:"Strategia Nationala pentru Dezvoltare Durabila a Romaniei pina in 2030 exista si, mai mult, va fi cu siguranta implementata. Pentru Romania documentul reprezinta coloana vertebrala a dezvoltarii in urmatoarele doua decenii. Putini stiu insa ca Strategia este rezultatul unui proces complicat de colaborare, consultare si redactare coordonat de Centrul National pentru Dezvoltare Durabila, iar editorul textului final, dupa luni de dileme si dispute, este diplomatul Sergiu Celac." Hopa!, deci Celac e traducatorul lui Puric, ca nu mai inteleg nimic!Iata ce ne spune Serghei Cealik, profetul din Comrat, vicepresedinte al Asociatiei Romane pentru Clubul de la Roma si "Senior Advisor" al Centrului National pentru Dezvoltare Durabila, colegul "apostolului" Dan Puric SRL: "Strategia este construita pe trei orizonturi de timp: 2013, 2020 si 2030. Pentru fiecare orizont ne-am straduit sa gasim o formulare succinta a obiectivelor centrale, care sa fie pe intelesul tuturor. Obiectivele strategice pe orizonturi de timp au format subiectul principal al discutiilor noastre cu ministerele si specialistii. Interesant este ca aceste obiective au trebuit sa fie corectate in sus, nu in jos, deoarece erau sub potentialul real al tarii. Ne dorim ca pina in anul 2013 sa incorporam principiile dezvoltarii durabile in toate politicile publice si legislatia romaneasca. In 2020, la incheierea urmatorului exercitiu bugetar pe sapte ani al UE, ne vom apropia, la majoritatea indicatorilor, de media europeana. Iar in 2030 vom atinge principalii indicatori ai dezvoltarii din Uniunea Europeana, depasind in unele sectoare media. Vorbim de media de atunci a Uniunii. " Bine-bine, si cu cipurile? Nimic-nimic?
Si, ca sa nu-l lasam mai prejos pe prietenul domnului Puric, domnul Georgescu, sa-i publicam, totusi, prezentarea laudativa, din aceeasi Revista a Comunitatilor Locale si regionale din Romania:
"In vacarmul creat de agitatia politica, se intimpla adesea sa trecem cu vederea initiativele importante si oamenii care muncesc pentru o viziune a Romaniei, ca natiune independenta si ca stat european. Calin Georgescu este un astfel de profesionist care, fara sa fie in prim-planul scenei publice, si-a dedicat intreaga activitate dezvoltarii durabile si are un optimism debordant in ceea ce priveste destinul nostru national. Pasionat inca de la inceputul activitatii sale de protectia mediului si dezvoltarea durabila, Calin Georgescu si-a construit cariera identificindu-se pe deplin cu domeniul in care activeaza. Centrul National pentru Dezvoltare Durabila (CNDD), agentie de implementare a Programului Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), amplasat in zona veche a Bucurestiului, este locul in care managerul si echipa sa isi desfasoara activitatea, aplicind in Romania programul Agenda Locala 21 (sau Planul Local pentru Dezvoltare Durabila), adica acel plan de actiune pentru administratia locala, pentru secolul al XXI-lea, care combina in mod obligatoriu dezvoltarea economica cu componenta sociala si cea de protectie a mediului.
Calin Georgescu este un om care nu vorbeste mult despre sine. Proiectele il reprezinta, ele spun cine este, care sint viziunea si solutiile sale la provocarile mileniului trei, intr-o Romanie europeana, dar din ce in ce mai sufocata de inertie, nepasare civica si lipsa de actiune politica. Preocuparea pentru protectia mediului este punctul din care a pornit totul, studiile de inginerie a mediului in tara fiind completate de specializari in Marea Britanie si Statele Unite ale Americii, de un doctorat in pedologie si mai ales de activitatea din cadrul retelei ONU, incepind cu 1996. Fiind director executiv al unei recent lansate initiative a elitei stiintifice romanesti - Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare -, manager de proiect pentru Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare, precum si secretar general al Asociatiei Romane pentru Clubul de la Roma, se poate spune ca are o cariera exceptionala si - mai mult decit atit - intr-un domeniu de care depinde evolutia nationala."
Voi reveni, pentru cei mai naivi, cu amanunte despre ce vor aceste "elite" cu acest popor, ortodox, si rolul actorului si interpretului Dan Puric in toata aceasta "lucrare".
Pana atunci, aflati mai jos cine se mai ocupa de "dezvoltarea durabila a Romaniei":