Pentru că scrie ce gîndeşte, i-au furat cărţile

Domnul Ion Stafi, printre multe altele, este şi autorul volumului Spovedaniile Basarabiei, carte ajunsă deja la a patra ediţie. Menţionez din capul locului că pe autor l-am întîlnit doar de două ori, ultima dată fiind alaltăieri, cînd m-a vizitat la redacţie, împărtăşindu-mi o întîmplare care deja a început să nu mă mai mire de multă vreme. Este vorba de aventura ultimei reeditări a cărţii sale, care a văzut lumina tiparului în România, Iaşi, Editura Ponfilius, în anul 2008. Editorii români, în semn de respect faţă de autor, au decis să-i expedieze acestuia un număr de 100 de exemplare a cărţii sale, drept pentru care au aşteptat o ocazie să i le expedieze. „Ocazia” s-a numit economistul moldovean Vasile Şoimaru care, la rîndu-i, şi el este autorul unor cărţi. Editura ieşeană i-a încredinţat acestuia cele 100 de cărţi pentru a i le aduce domnului Stafi la Chişinău. Vasile Şoimaru, potrivit domnului Stafi, a trecut graniţa moldovenească pe data de 6.12.2008. Începînd cu această dată, Vasile Şoimaru nu l-a căutat niciodată, măcar la telefon, pe autorul cărţii. Contactînd Editura românească şi aflînd că aceasta îi trimisese deja cărţile, domnul Stafi l-a contactat telefonic pe Vasile Şoimaru spre a-şi primi volumele. Surpriză! Vasile Şoimaru i-a îndrugat acestuia vagi scuze, spunîndu-i că de fapt cărţile i-au fost reţinute la graniţă de către „vameşii comunişti”, că o să se rezolve totuşi această treaba după alegeri că nu i-au dat nici un act doveditor al reţinerii cărţilor, că… etc. Domnul Stafi a sunat la Serviciul vamal Leuşeni, punctul de frontieră prin care aflase că trecuse Şoimaru, iar responsabilii de acolo i-au spus că nu a existat absolut nici o astfel de sechestrare de cărţi, iar dacă totuşi s-ar fi întîmplat, conform procedurilor legale, Vama ar fi eliberat obligatoriu un document doveditor. Ulterior, s-a deplasat şi un responsabil al editurii din România. Aceşta şi domnul Stafi au reuşit cu mare greutate să-l contacteze telefonic pe Şoimaru, care a bolmojit aceleaşi vagi scuze, repetînd că chestiunea o să se rezolve după alegeri şi le-a închis telefonul în nas. Chestiunea este de-a dreptul bizară, mai ales că dacă ne luăm după faptul că Vasile Şoimaru, în mod onest, onorabil, avea obligaţia morală elementară ca el să-l sune pe autor şi să-i spună că într-adevăr aşa s-a întîmplat, şi nu autorul să îl caute disperat,asta ca să nu fie bănuit de furtul cărţilor. Avem motive să bănuim că nu-i vorba de un furt ordinar obişnuit, ci de ceva mult mai grav, iar dacă nu avem dreptate, îl rugăm pe Vasile Şoimaru să ne demonstreze civilizat contrariul.

Deranjează sau nu pe cineva conţinutul cărţii?

Ieri, răsfoind această carte (362 de pagini), am căpătat certitudinea că acelaşi lucru l-a făcut şi Vasile Şoimaru. Din cîte ştiu, dumnealui este un apropiat al anturajului de la Literatura şi Arta. Scurtă paranteză! Domnule Şoimaru, alaltăieri seară, un bun prieten mi-a spus că, aproape simultan cu dumneavoastră, aţi depus cerere de intrare în PCUS în anul 1989. Este adevărat? Pun această întrebare nevinovată spre a-mi explica resorturile dumneavoastră anticomuniste de astăzi.
Revenind la conţinutul cărţii, mărturisesc faptul că nu-i împărtăşesc raţionamentele autorului cu privire la unirea Moldovei cu România. Dl Stafi reuşeşte, cu argumente şi dovezi plauzibile să demonstreze în cartea sa faptul că elita intelectuală din Moldova, cea care se proclamă unionistă, de esenţă românească, în anii 1989, nu era nici pe departe în favoarea unirii cu România, că lansa mesaje de pe poziţiile nomenclaturii PCUS din RSSM, că a pledat pentru trecerea la grafia latină, dar nici vorbă ca vreunul să fi stat în faţa tancurilor. În acest ultim punct, demonstrează negru pe alb, cu dovezi, falsitatea declaraţiilor actuale ale lui Nicolae Dabija, potrivit cărora ar fi ţinut piept tancurilor ruseşti. Practic, dl Stafi aduce dovezi istorice concrete prin care demontează falsurile mituri pe care şi le-a creat elita intelectuală moldovenească privitor la rolul jucat în lupta pentru eliberare naţională, dar mai ales în ceea ce priveşte faptul că aceşti intelectuali nu doresc cu adevărat şi nu vor nici acum unirea R. Moldova cu România, sloganurile lor unioniste avînd doar caracter electoral şi de manipulare a populaţiei. Aici trebuie căutat misterul dispariţiei celor o sută de cărţi ale d-lui Stafi!
Problema e cu mult mai gravă decît pare la prima vedere în ceea ce priveşte rolul social şi politic al elitelor analizate şi demitizate de către autorul volumului în discuţie. Afirm acest lucru pentru că aceeaşi lideri intelectuali ai anilor 1989 continuă să domine „piaţa politică”, să-şi atribuie capacităţi de formare a opiniei publice şi de a influenţa politica naţională. Şi-au modificat pe alături mesajele, le-au adaptat, dar ei sunt aceiaşi, pentru că se încăpăţînează să facă loc tinerilor, se tem de concurenţa acestora. Dacă aruncăm o privire măcar spre partide din Opoziţie ca AMN – Urechean, PLD – Filat sau PL – Ghimpu, observăm că sunt bine garnisite cu aceeaşi intelectuali ai anilor 1989. Atunci cum putem vorbi de progres, de înnoirea clasei politice? Am asistat şi observăm cu toţii cum un politician mediocru ca Mihai Ghimpu şi-a adus tînărul nepot la nivelul său. Aceşti vîrstnici politicieni şi intelectuali au o capacitate extraordinară de a-i îmbătrîni pe cei tineri odată cu ei, îi fac să le semene în toate metehnele. Filat, de exemplu, este tînăr doar în aparenţe, pentru că el operează cu acelaşi tip de slogane de acum 20 de ani, ori R. Moldova a reuşit să evolueze bine şi fără ei, în pofida dezastrului social pe care l-au provocat pînă în 2001. Uitaţi-vă cît de penibili sunt aceşti politicieni care colindă satele moldovenilor după cerşit voturi, defilînd cu aceeaşi pensionari ai anilor 1989, cu aceleaşi lozinci răsuflate şi cu aceleaşi minciuni deocheate, făcîndu-se că uită aceleaşi promisiuni neonorate le fac la fiecare patru ani. Faptul că dl Stafi i-a descris cum sunt ei la modul cel mai autentic, sunt sigur, i-a deranjat, pentru că, oricît ar părea de paradoxal, de absurd pentru zilele noastre, aceştia se consideră personalităţi tabu, despre care nu e permis să rosteşti nici o critică, oricît de îndreptăţită ar fi, iar cazurile unora ca Nicolae Dabija, Serafim Urechean, Constantin Tănase şi alţii sunt mai mult decît ilustrative. Aşadar, avem suficiente motive să credem că dispariţia misterioasă a celor o sută de cărţi nu este lipsită de sens.
Spuneam la început că nu mă mai miră deloc astfel de întîmplări. Asist de ceva vreme la o cenzură care o depăşeşte cu mult pe cea de stil stalinist. Numeroşi istorici şi intelectuali, deveniţi peste noapte români, şi-au furat efectiv cărţile „compromiţătoare” din biblioteci – este vorba de cele în care ridicau osanale fostei URSS. Furt în toată regula, organizat cu complicitatea directorilor bibliotecilor. Aceştia, reţineţi, au fost, pe vremea URSS, cei mai buni prieteni cu ruşii din Moldova, ca, după 1989, la modul cel mai oribil şi mitocănesc cu putinţă să devină inamicii ruşilor, indiferent de faptul că aceloraşi ruşi le datorează şi carierele lor profesionale. Pasămite asta dă bine la „românism”. Ce a făcut Vasile Şoimaru cu cele o sută de cărţi probabil că vom afla în curînd, iar autorul intenţionează să apeleze la instanţa de judecată.
Sunt foarte mulţi dintre cei descrişi în această carte care doresc dispariţia ei, chiar confiscarea întregului tiraj, numai că sunt incomodaţi de faptul că această ultimă ediţie a apărut în România. Personal, fiind citat, clasificat nu tocmai măgulitor pentru mine, nici nu concep cum, omeneşte vorbind, aş putea prin absurd să fiu supărat pe autor. Sunt opiniile sale şi i le respect. O lovitură de graţie primită de către scriitorii moldoveni care se consideră scriitori români, după coborîrea lor de pe soclu de către dl Stafi, le-a acordată reputatul critic român Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România. Acesta, în monumentala sa Istorie a Literaturii Române, nu include pe nici unul dintre aceştia în lucrarea sa. Pur şi simplu nu-i consideră scriitori români, ci moldoveni, iar opinia autorizată şi autoritară a unui intelectual de talia lui Nicolae Manolescu nu poate fi pusă la îndoială de nici un scriitor moldovean.
Cine a furat cele o sută de cărţi? De ce Şoimaru l-a evitat pe autor şi pe editorul român cînd aceştia i-au cerut socoteală? Noi nu insinuăm nimic, dar nu ne putem preface că nu ştim că este colaborator sporadic al săptămînalului Literatura şi Arta. Mulţi scriitori din cei descrişi în această carte se plîng, asta cînd dă bine unui anumit auditoriu, că au fost aspru cenzuraţi pe vremea URSS. În cazul dispariţiei enigmatice a celor o sută de cărţi nu avem de-a face cu cenzură? În cazul dat putem vorbi de o cenzură extrem de cumplită, de o cenzură sălbatică, primitivă a libertăţii de expresie, de o cenzură a gîndirii, de impunerea unei dictaturi nemaipomenite, de falsificarea istoriei prin blocarea samavolnică a accesului la ADEVĂR.
Unde sunt cărţile, domnule Şoimaru? Le-aţi furat sau nu? Dacă nu, de ce fugiţi de autor? Noi nu vrem decît răspunsuri oneste şi probe veridice, nu poveşti!